"De la mic la mare, maidanezi si galaxii" - Mihai Caragiu

O TACTICA frecvent utilizata de suporterii infamei legi a uciderii este insinuarea existentei  unei falii intre cei ce se opun exterminarii cainilor strazii si cei ce iubesc copiii. Astfel, multi dintre suporterii numitei legi (supranumita "a lui Ionut") alterneaza la tot pasul (cu o frecventa prea mare pentru a proveni dintr-o atitudine sincera) declaratiile de netarmurita dragoste fata de copii cu strigatele belicoase chemand la actiune nemiloasa si neintarziata a guvernului hingheresc (dar niciodata suficient de hingheresc in opinia lor) impotriva putin norocoaselor (si frecvent abuzatelor) animale ale strazii, relativizand crimele si abuzurile comise de cei ce considera ca si-au descoperit, prin acte groaznice, o chemare civica in materie de implementare a 'eutanasiei'.  Iar jurnalismul galben, atat de raspandit mai nou pe meleagurile carpatine, functioneaza, in relatarile despre animalele strazii, ca o retea de megafoane stridente prin care se instiga la o ostilitate generala si razboi total.

Bineinteles, insinuarile lobby-ului anti-maidanez, imbracat in haina dragostei de om (mai ales cand numitul om se intampla sa fie hingher - oficial sau ‘freelancer’, asta nu conteaza atata timp cat se dovedeste a fi stahanovist in materie de exterminare) continua neperturbate de nimic, in nici un caz de cei care marturisesc o cultura a vietii neciuntita (pentru care dragostea de viata se aplica in mod necesar tuturor colturile Creatiei inradacinata in Logos). Astfel,  suporterii holocaustului prietenilor omului ajunsi in strada sunt intr-o perpetua stare de tagada: pentru multi dintre cei angajati agresiv in politica uciderii, batutul cu pumnii in piept in materie de ordine civica si grija fata de copii si familie reprezenta un mecanism compensator subcontient in reactie la enorma densitate de ganduri de ucidere ce le le consuma neuronii in mod constant.

Insa cum "ucideti-i" nu prea da bine ca PR (in special in tarile civilizate), se incearca alternarea unor metode noi, cu speranta ametirii constiintelor expuse la ororile proiectului ucideri in masa: lumea trebuie sa stea linistita, pentru ca acolo sus exista lingai guvernamentali inzorzonati cu nume ce dau bine la public cum ar fi "responsabilitate civica" (cod pentru iresponsabilitate, cel putin prin expunerea, destructiva pe termen lung, a tinerilor la macabrul acestui macel), "mame pentru mame" (cod pentru "mame pentru ucidere" - care isi folosesc mult prea mult timp facand lobby pentru legea lui Ionut,  si mult prea putin timp pentru adresarea adevaratelor orori din viata copiilor din Romania, care ocupa un loc infam - 1 (unu!) - in clasamentul european al copiilor abandonati, aparent in numar de 40000).

Si, daca asta nu e suficient, se arunca la bataie solutia ultima, cu speranta de a maximiza acceptarea legii uciderii de catre poporul dreptcredincios.  Astfel,  adevaruri profunde legate de credinta sunt aruncate in focul luptei. Acestea variaza de la “Omul este creat dupa Chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (implicatia find ca indreptatirea atarna de partea omului si nu a animalelor), cu consecinta ca “sufletul omenesc este mai valoros decat intreg universul material”, la invocarea simbolului de credinta, “Pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire…”  - iarasi, implicatia fiind aici ca Intruparea vizeaza oamenii, si nu animalele (sau, prin extensie, natura). Din pacate, in contextul particular al “crizei maidanezilor”, acestea sunt suspecte din start de luare a numelui Domnului in desert - reflectata in intentia putreda de folosire a adevarurilor adanci de credinta ca unelte, fie de agitatie/propovaduire a uciderii, fie de legitimizarea implicita a celor ce comit acte de abuz impotriva animalelor. Mai mult decat atat, invocarea lor in acest context nu reprezinta catusi de putin argumente valide, in sensul ca acceptarea lor nu atrage dupa sine in mod necesar acceptarea uciderii in masa a cainilor strazii (de abandonarea carora omul este singurul raspunzator). Din contra, se poate argument ca este mai probabil ca acceptarea lor sa conduca la o autentica opozitie crestina in fata chemarilor la participarea in holocaustul maidanezilor. O prezenta autentica a Chipului lui Dumnezeu in om nu inseamna o carte alba pentru un comportament arbitrar vis-a-vis de Creatie, ci mai degraba o pastorire-ingrijire a acesteia in duhul iubirii, fara de care, “nimic nu e”.

Nu orice dezaxat care intentioneaza sa-si testeze propriile “talente” in ale cruzimii, fluturandu-si  sabia, pistolul sau funia, cu balele de anticipare prosteasca risipindu-i-se pe langa colturile gurii in asteptarea primului catel ratacitor care va avea proasta inspiratie sa-i intre in colimator, poate pretinde acoperire in baza “continerii” Chipului lui Dumnezeu. Nimeni nu “poseda” Chipul, iar acesta nu este o comoditate si in consecinta nu poate fi folosit ca “moneda de schimb” prin care sa-ti legitimezi toate murdariile in care te angajezi vis-a-vis de natura, fie acestea in gandire/intentie, in simtire, sau in faptuire. Din contra, o intelegere traitoare a adevarului de credinta legat de Chip si asemanare va arata ca intentia de abuz al Creatiei in orice forma intuneca Chipul si arunca in ridicol orice referinta legitimizatoare ce-L invoca.  

Cu toate ca este un adanc adevar in pronuntarea potrivit careia “toate galaxiile nu se pot compara cu sufletul unui om” (remarca a PF Daniel in Septembrie 2013), putini ar putea sa articuleze aici – elaborand dincolo de clisee - raspunsuri coerent la intrebari ca “de ce nu se pot compara?” sau “care sunt consecintele acestei incomparabilitati?”… Iar misterul frumusetii unice sufletului uman, a luminii transcendente a acestuia, a bunatatii ascunse in adanc, se risipeste in neant (alaturi de frumoasa pronuntare despe suflet tronand peste galaxii  – care devineo  vorba goala) atunci cand persoana umana consimte (in gand/intentie), la desfigurarea Creatiei (care are si ea propria lumina, ancorata in loghii Creatiei - particelele din Logos ce daruiesc temei, ratiune de a fi, oricarei fiinte create).

Nu ma refer aici numai la cei ce maltrateaza, cu o cruzime criminala, animalele strazii, ci in special (parafrazand si adaptand situatiei prezente un pasaj memorabil din C.S. Lewis) la ”birocratii erei manageriale”, la guvernantii si parlamentarii nostri ce-si fac veacul in “birouri curate cu mocheta, bine incalzite si bine iluminate”, din comfortul carora au hotarat, prin Legea 258/2013 (de revansa a bipezilor), s-o puna de-o alianta lucrativa cu mafia hinghereasca.  Aceasta lege a turnat gaz peste deja existentul foc mocnit al unei neaose culturi de abuz si neglijenta in raport cu animalele. In asemenea conditii , “generoasa” oferta facuta maidanezilor (care, evident, nu pot sa o refuze), carora le sunt acordate 14 zile de suferinta in infamele adaposturi de exterminare (conducatorii carora au dezvoltat o alergie crunta la controlul public) pana la ucidere sau adoptie (ingreunata, prin “normele” guvernului hingheresc , pana intr-o zona de absurd birocratic Kafkian) devine praf in ochi, si o palma data romanilor a caror sensibilitate ii face sa rejecteze acest construct legislativ hingheresc. Cu alte cuvinte, legea 258 reprezinta, gratie managerilor vremelnici ai Romaniei, inca o alta piesa (pretins “correcta politic”) intr-un edificiu al cruzimii si nesimtirii umane in raport cu nenorocoasele animale ale strazii.

As incheia cu un mic exercitiu, in care vom zabovi initial la imensitatea cosmosului  si la structurile sale indepartate. Odata ce am stat sufficient de mult cu mintea acolo, la aceasta geografie cosmica de “deep field”, sa ne rotim gandurile, sau imaginatia, la un caine al strazii. Bland si speriat (cel mai probabil), pe o strada sau pe un camp, cu speranta ca cineva il va place si il va sprijini in eforturile sale de a trai… Daca nu vom descoperi , intr-o fulgerare mentala surprinzatoare, un adevarat miracol in “mica diferenta” intre simpla existenta  a maidanezului  si fundalul glacial al cosmosului indepartat, inseamna ca nu avem nici o sansa sa apreciem (sau sa descoperim inteles in) miracolul din “marea diferenta”  intre sufletul omului (pastor iubitor al Creatiei, asa trebuie dupa Chip si asemanare) si numitul covor galactic. Exercitiul se poate repeta, inlocuind maidanezul cu alte finite vii, cum ar fi o albina… un brad… o vanata:  astfel, sa incercam descoperirea miracolului in “cele mici” si prin aceasta sa ne vindecam de impietrirea inimii, prin compasiune si dragoste fata de Creatie.

(sursa: http://mihaicaragiu.blogspot.ro/2014/04/de-la-mic-la-mare-maidanezi-si-galaxii.html)

Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?

"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației

Starețul Trifon

În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale. 

Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”. 

Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...

C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă. 

Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.

Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea. 

Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura. 

Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire. 

Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”. 
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie: 

„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor. 

Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.

În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”. 

Cu dragoste întru Hristos, 

Starețul Trifon


"What will We Experience in the After Life?" 

Thoughts on the Oneness of Creation

There is no formal doctrine in the Orthodox Church concerning the afterlife for animals, including our pets. Those Fathers of the Church who have expressed themselves on this matter were simply expressing theological opinions that have not become universally accepted, and remain known as "theologoumena" (personal opinion). 

The Church has wisely refrained from pronouncing conclusively regarding the afterlife, for much remains unknown. We will not truly understand what awaits us after this life until we have entered into the afterlife. As Orthodox Christians, we simply accept the Nicaeo-Constantinopolitan Creed, reciting the words, "I look for....the life of the world to come."

By God's grace and our cooperation with this grace, we expect to inherit eternal life. We believe that all beings who have been a part of our lives will also be there. Some of us would even hope, along with C.S. Lewis, that it might be possible Paradise will also include our beloved pets, and even the animals that have contributed in a myriad of ways to our own well being. Would it be possible that the cow that provided milk for our children, and cheese for our table, might one day join us in a Paradise where there is no death and no pain?

C.S. Lewis describes something like this in his book "The Great Divorce" in which a sanctified lady in paradise is accompanied by a myriad of animals as she walks in glory through the fields of Paradise. As I have enjoyed the affection and loyalty of our monastery's wonderful Norwegian Forest Cat, Hammi, it would seem to me a Paradise without this loving little creature, would be wanting. Even the eternal loss of our hens, who've provided us with so many wonderful, fresh eggs, and given me so much delight, as I've watched them enjoying their free range lives, would seem sad to me.

This is simply my opinion, and I look forward to the possibility of meeting with the many beloved dogs and cats whose lives I have shared, over my sixty-eight years. The saints saw animals as creatures of God, created as gifts of God's love, and therefore resisted negligence or indifference when these animals were under their charge.

Saint Paul of Obnora was known to converse with birds, and Saint Seraphim of Sarov made friends with a bear. Saint Anthony the Great had a friendship with a lion. Saint Modestos viewed animals as sublime and mysterious gifts from God, and would often bless the livestock of the faithful - praying for their health and survival and glorifying in the vastness and beauty of all that God made. I myself, for some thirteen years, have blessed our cat Hammi, as I've let him out of the library after his night of sleep.

The traditional lands of Britain, Scotland, Wales and Ireland, all lands of the Celtic peoples, which, until the 11th century were part of the unified Orthodox Catholic Church and whose saints and spiritual life have much to offer the contemporary world, saw all of reality as a single unity. These saints knew, as all of the holy saints of the Church have known, that the wholeness of creation had been torn apart by the sin of Adam, and was restored by the saving act of Christ. In their lives they embodied the restoration of wholeness in creation, whether by communication with angels and spirits, or by kinship with all of the natural world.

Saint Athanasius said, "(God) provided the work of creation also as a means by which the Maker might be known … Three ways thus lay open to them, by which they might obtain the knowledge of God. (First), they could look up to the immensity of heaven, and by pondering the harmony of creation come to know its Ruler, the Word of the Father." Thus, the natural world, seen in the light of Christ, remains a way to know God, that is, a way of salvation.

The oneness of our relationship with Creation is brought to life with the story of Saint Kevin of Glendalough. While standing at prayer in a traditional Celtic monastic position with his arms outstretched in the form of a cross, a blackbird built a nest on his arm and laid her eggs. Saint Kevin, not wanting to disturb her nest, stayed in the position until the eggs were hatched. The saint is said to have stated, "It is no great thing for me to bear this pain of holding my hand under the blackbird for the sake of heaven's king."

In the beginning of the restoration of the unity in the entire fallen cosmos, Christ went out into the desert and "He was with the wild beasts, and the angels served Him" (Mark 1:13). These heavenly and earthly creatures who were destined to become the new creation in the God-Man Jesus Christ were assembled around Him. There is a pointed reference to this restoration in the life of St Isaac of Syria, when he wrote:

The humble man approaches wild animals, and the moment they catch sight of him their ferocity is tamed. They come up and cling to him as their Master, wagging their tails and licking his hands and feet. They scent as coming from him the same fragrance that came from Adam before the transgression, the time when they were gathered together before him and he gave them names in Paradise. This scent was taken away from us, but Christ has renewed it and given it back to us at his coming. It is this which has sweetened the fragrance of humanity.

In other words, the state of likeness to God in Christ to which he had risen enabled him to be with the wild beasts just as Adam was in his naming of them. And, I suspect the reason pets are so important to we humans is that they aid in our journey into the restoration of kinship between two different parts of creation. Our pets become like all the animals were in the beginning, when Adam was charged with naming them. 

When the human can lie down with the cat, or the dog, or the chicken, (to paraphrase Isaiah) we aid the advancement of the Kingdom just a little, work to recreate Paradise just a little, and so give new meaning to such menial tasks as cleaning out the chicken coop, or the litter box. 

Finally, as one of my favorite bishops said, "Animals were with Adam and Eve in Paradise, so why on earth wouldn't they also be in Heaven (Metropolitan Kallistos Ware)?"

With love in Christ,

Abbot Tryphon

Photo: Hammi in one of his more relaxed modes.

Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

„Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Oameni si animale în Împărătie - de Robert Flanagan

de Robert Flanagan

„Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Se povesteste despre o călugărită ortodoxă din Rusia secolului al XIX-lea că odată, grădina i-a fost răvăsită de niste animale. „De ce-ar trebui să mă tem? De fiarele sălbatice?” a fost reactia ei. Le-a vorbit animalelor, iar de atunci încolo, nu i-au mai deranjat lotul de legume. Relatări asemănătoare există despre Sf. Serafim, care s-a împrietenit cu un urs, precum si despre alti sfinti din regiunile traditional ortodoxe.

În acest articol, ne vom uita la câteva relatări venite din regiuni care nu sunt considerate în mod curent ca traditional ortodoxe: Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda – tările popoarelor celte, care, până în secolul al XI-lea, au făcut parte din Biserica sobornicească ortodoxă si ai căror sfinti si viată spirituală au mult de oferit lumii contemporane.

O trăsătură caracteristică sfintilor din regiunile celtilor este faptul că ei priveau universul real ca pe o unitate, a cărei integralitate fusese sfărâmată prin păcatul lui Adam si apoi restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin modul lor de viată, acesti sfinti întruchipau restaurarea acestui întreg al Creatiei, fie prin comunicarea cu îngerii si duhurile, fie printr-o trăire de înrudire cu toată lumea naturală.

Această trăsătură a sfintilor celti are un caracter cu totul ortodox. În minunatul său tratat „Despre întrupare”, Sfântul Atanasie spune: „(Dumnezeu) a oferit lucrarea Creatiei si ca pe un mijloc de cunoastere a Ziditorului… Astfel, a asternut trei căi înaintea oamenilor, prin care ei pot dobândi cunoasterea lui Dumnezeu: (mai întâi), pot să privească la imensitatea cerului si, cugetând la armonia Creatiei, să ajungă să-i cunoască Domnul — Cuvântul Tatălui.”

Apoi, Sfântul Atanasie spune că această cale nu era suficientă si că, „încovoiati sub plăcerile vremelnice si sub înselările si amăgirile duhurilor rele, oamenii nu si-au ridicat capetele către Adevăr”. Însă, chiar dacă lucrurile stau asa, lumea naturală, văzută în lumina lui Hristos, rămâne o cale de a-L cunoaste pe Dumnezeu: respectiv, o cale de mântuire.

Din lumea naturală face parte, bineînteles, si regnul animalelor. Animalele ne sunt familiare fie ca animale de companie, fie în grădini zoologice, iar întâlnite în sălbăticie, ne pot provoca teama. Reactiile noastre sunt extrem de diverse, în functie de locul în care le întâlnim. Acest fapt este, cu sigurantă, o caracteristică a „lumii acesteia” - un loc în care cel rău, duhul învrăjbirii este cel care domină. Este izbânda lui de fiecare dată când ne sare inima din piept când un soarece traversează podeaua, când un liliac zboară prea jos deasupra capului nostru, noaptea, sau când ne ciupeste un tântar.

Există o relatare despre Sfântul Kevin din Glendalough. Stând la rugăciune în picioare, într-o pozitie monahală folosită des de călugării celti – cu bratele întinse larg, în formă de cruce, o mierlă a venit si si-a făcut cuib si si-a depus ouăle în el, pe bratul sfântului. Pentru a nu tulbura ouăle, Sfântul Kevin a rămas în această pozitie până când au iesit puii din ele. La un moment dat, un înger a venit la el si i-a poruncit să pună capăt canonului. Sfântul a răspuns: „Nu este o nevointă mare pentru mine să îndur această durere, de a-mi tine mâna sub această mierlă, de dragul Împăratului cerurilor”. Această unitate, acest sentiment de a fi una cu ordinea creată – ordinea creată a lui Dumnezeu – răzbate din multe relatări despre sfintii celti. Este aceeasi unitate care străluceste si în relatarea despre călugărita din Rusia, mentionată la începutul acestui text.

Însă aici intră în joc mai mult decât această simplă cooperare cu Creatia. Este vorba si de armonia pe care animalele însele o aduc sferei umane. Sfântul Cuthbert din Lindisfarne avea o altă practică, frecventă printre monahii celti: aceea de a se ruga în apă, până la subtiori, adesea pentru durate mari de timp. Se spune că într-o zi, un alt monah s-a dus să vadă cum anume stătea Sfântul Cuthbert la rugăciune. După ce l-a privit timp îndelungat cum stătea în apă, monahul l-a văzut cum a iesit si s-a întins pe mal – moment în care două vidre au iesit din apă, suflându-i la picioare si încălzindu-i trupul cu trupurile lor.

Avem aici un semn care marchează începutul restaurării unitătii întregii Creatii căzute. Aceasta este călătoria lui Hristos în pustie: „Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice si-L slujeau îngerii” (Marcu 1:13). Fiintele ceresti si pământesti, menite să devină noua Creatie întru Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, sunt adunate în jurul Lui. Există o referite punctuală la această restaurare, în viata Sfântului Isaac Sirul. El scria următoarele:

Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el si se lipesc de el, ca de Stăpânul lor, dând din coadă si lingându-i mâinile si picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – este aceeasi mireasmă pe care o avea Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fata lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o si ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulceste mirosul oamenilor.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relatia cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Acesta poate fi motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru oameni. Ele sunt un semn al noii Creatii, al restaurării rudeniei dintre două părti diferite ale Creatiei. Cu unul sau două (sau mai multe!) animale în casă, omul are în fată atât o icoană (o reprezentare) a raiului, cât si a Împărătiei lui Dumnezeu, fiecare din noi fiind chemati să ne numim animalele, la fel cum a făcut si Adam si să trăiască în comuniune cu ele, fără frică. Acesta este un mod prin care se poate spune că animalele noastre ne simt mirosul în prospetimea lui – sau, s-ar putea spune, ne simt mireasma pe care o avea Adam înainte de cădere.

Ca să-l parafrazăm pe Isaia, când omul poate locui împreună cu pisica, sau cu câinele, sau cu hamsterul, sau – Doamne-ajută – cu sarpele, noi adăugăm un pas mic către către Împărătie; lucrăm un pic la recrearea raiului si dăm astfel un nou înteles sarcinilor mai putin poetice cum ar fi curătarea tăvitei cu nisip.

sursa textului: http://cuvantdinrasarit.wordpress.com/2011/06/23/oameni-si-animale-in-imparatie/

I.P.S. Bartolomeu Anania si o pisica

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

“Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”.

"BOR cainii MOR! De ce nu auzi si ruga lor??"

Cei care aveti timp si puteti, sunteti asteptati la acest eveniment
https://www.facebook.com/events/642340149137869/

TOP BLOG 2013 ales de RO-THEORIA: Sfintii si animalele

"In opinia RO-THEORIA, cel mai bun blog al anului 2013 este:

Sfintii si animalele

Motivatia selectiei: acest blog, "Un blog despre dragostea și purtarea de grijă a Sfinților Părinți față de animale", in conjunctie cu pagina corespunzatoare de Facebook (Sfinti Parinti iubitori de animale) ofera un raspuns crestin ortodox adecvat, documentat, si de o necesitate urgenta (chiar providentiala) in contextul avalansei de abuzuri la adresa animalelor in 2013 intr-o tara in care 86% se declara crestin ortodoxa!

Blogul Sfintii si animalele risipeste astfel ignoranta, naivitatea, aberatiile sau strategia propagandistica (dupa caz) a celor ce incearca sa ascunda sau macar sa minimizeze abuzurile la adresa animalelor prin asimilarea crestinescului "chip si asemanare" cu un cec in alb care ar legitima puterea discretionara a omului  vazut de facto ca si "Despot al Creatiei", caruia Creatorul i-ar oferi, chipurile, o... imunitate (gen "thumbs up") in perpetuitate vis-a-vis de orice fel de actiune.

Multumita blogului Sfintii si animalele, care ofera un solid "contraargument pentru cei care se exprima in favoarea uciderii cainilor maidanezi invocandu-L pe Dumnezeu ca fiind de partea lor", "legea uciderii" se vadeste a fi imposibil de sustinut cu argumente crestine.

Felicitari, si mult succes.

Mihai Caragiu, admin RO-THEORIA"

Multumim mult, Mihai Caragiu!