Duhul omenesc este suflare a Duhului lui Dumnezeu si pentru
aceasta este nemuritor, asemenea duhurilor ingeresti netrupesti. Iar acestea
sunt multimi nenumarate - dupa cum marturiseste Sfanta Scriptura - si
nenumarate sunt treptele inaintarii lor, ale desavarsirii lor.
In randul fiintelor pamantesti, omul este cea dintai si
singura fiinta duhovniceasca si au fost oameni care, fiind foarte inaintati pe
treptele duhovnicesti, aproape ca au dobandit in timpul vietii slobozirea
duhului de trup. Acesti oameni ingeresti se ridicau in vazduh in timpul
rugaciunii si dovedeau o mare stapanire a duhului asupra trupului (stalpnicii,
postitorii), aflandu-se pe o treapta de trecere de la duhul legat de suflet si
de trup (om) catre duhul netrupesc (inger).
Intreaga lume a fiintelor vii si chiar intreaga natura
dezvaluie marea legitate a desavarsirii progresive si nesfarsite a formelor si
e cu neputinta sa admitem ca desavarsirea suprema atinsa in lumea pamanteasca
-duhovnicia omului - nu ar avea o dezvoltare continua dincolo de hotarele lumii
pamantesti. Este cu neputinta sa admitem ca miliardele de lumi stelare au fost
doar grandioase mase de materie moarta, pentru ca lumea fiintelor vii sa se
sfarseasca cu omul, aceasta treapta dintai a dezvoltarii duhovnicesti. Ce ne
impiedica sa presupunem ca corpurile ceresti slujesc drept locasuri de vietuire
a nenumarate fiinte rationale, a unor forme de intelectualitate superioare?
Acestei presupuneri i se reproseaza de obicei ca nu este
posibila nici o viata organica in acele conditii fizice care exista pe stele si
pe planete (cu exceptia poate a planetei Marte). Dar oare duhurile netrupesti
au nevoie de anumite conditii fizice de viata asemenea fiintelor organice? Si
in sfarsit, oare nu pot exista forme de trup cu desavarsire altele decat cele
pamantesti, adaptate la conditiile fizice diferite de cele de pe pamant? Iar
masa arzanda a stelelor gigante poate fi populata de serafimi inflacarati si
heruvimi ("Cel Ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile tale para de
foc" - Psalm 103,5).
Daca este atat de evidenta legea dezvoltarii si a
desavarsirii in natura pamanteasca, atunci nu avem nici un temei sa admitem ca
ea nu se mai aplica dincolo de limitele acestei planete, ca duhul aratat pentru
intaia data in om, insa manifestat si in cele mai simple fapturi in forme
incipiente, nu are dezvoltare continua in univers.
Lumea isi are inceputul in dragostea lui Dumnezeu, iar daca
oamenilor le-a fost data legea: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal
vostru Cel Ceresc desavarsit este" (Matei 5,48), atunci desigur ca trebuie
sa existe si putinta implinirii acestei porunci, posibilitatea desavarsirii
nemarginite a duhului. Iar pentru aceasta este nevoie de existenta nemuritoare
a duhului si de o infinitate de forme ale desavarsirii lui. Nu se poate ca
legea desavarsirii nemarginite a duhului care tinde catre desavarsirea lui
Dumnezeu sa fi fost data doar oamenilor si nu intregii fapturi, intregii lumi a
fiintelor duhovnicesti, caci acestea sunt zidite in felurite trepte de
desavarsire, depasind cu mult mica desavarsire a duhului omenesc.
Daca materia si energia sunt desavarsite (adica de
nedistrus) in formele lor fizice, atunci bineinteles ca trebuie sa se supuna
acestei legi si energia duhovniceasca, sau altfel spus, duhul omului si a tot
ce este viu. Astfel, nemurirea devine un postulat obligatoriu al mintii
noastre.
Domnul Iisus Hristos a marturisit limpede nemurirea omului:
"Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac" (Ioan
11,26). "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel Ce M-a trimis are
viata vesnica" (Ioan 5,24).
Iar despre faptul ca omul este doar o prima treapta a
duhovniciei vorbeste foarte lamurit Apostolul Iacov: "Dupa voia Sa ne-a
nascut prin cuvantul adevarului, ca sa fim incepatura fapturilor Lui"
(Iacov 1, 18); de asemenea, Sfantul Pavel spune: "Noi insine avand parga
Duhului..." (Romani 8,23). Pentru noi, crestinii, nu mai este nevoie de
alte dovezi ale nemuririi.
Iar pentru cei necredinciosi este folositor sa amintim
cuvintele profundului cugetator Immanuel Kant, citate in capitolul anterior. El
credea in lumea si in existenta fiintelor nemateriale, prin urmare si ale
fiintelor nemuritoare, intre care isi socotea si propriul sau suflet. Charles
Richet, la sfarsitul cartii sale, in care a adunat o multime de fapte vadit
metapsihice, studiaza posibilele explicatii pentru acestea si ajunge la
concluzia ca lucrul cel mai probabil este ca trebuie sa luam in considerare
existenta si a altor fiinte rationale, in afara omului, fiinte care ne
inconjoara si pot sa intervina in viata si in dezvoltarea noastra, cu toate ca
ele sunt straine conditiilor mecanice, fizice, anatomice si chimice ale
existentei.
De ce sa nu recunoastem existenta unor fiinte rationale
puternice, care apartin unei lumi inaccesibile simturilor noastre? Cu ce drept
noi, cu simturile noastre limitate, cu ratiunea noastra nedesavarsita, cu
dezvoltarea noastra stiintifica - care abia de numara trei veacuri -, indraznim
sa afirmam ca in nemarginirea cosmosului omul este singura fiinta rationala si
ca orice entitate ganditoare are nevoie intotdeauna de celule nervoase irigate
de sange?
Existenta fiintelor rationale, altele decat omul, care au un
cu totul alt tip de organizare decat cel omenesc, nu doar ca este cu putinta,
ci este foarte probabila. Putem chiar afirma ca este adevarata. Este absurd sa
credem ca ratiunea umana este unica in lume si ca orice putere rationala este
obligatoriu sa fie organizata dupa tipologia omului si a animalelor si sa aiba
creierul drept organ al gandirii.
Daca este sa admitem ca in univers, in timp si in spatiu -
carora li se supune psihologia noastra rudimentara - exista puteri inzestrate
cu ratiune, care uneori intervin in viata noastra, atunci vom obtine o ipoteza
pentru explicarea tuturor faptelor expuse in aceasta carte.
Asadar, a recunoaste existenta fiintelor mistice care nu au
forma materiala - a ingerilor si a demonilor, care intervin uneori in viata
noastra, in faptele noastre si care pot prin cai absolut necunoscute noua si
dupa voia lor sa preschimbe materia noastra, sa orienteze unele ganduri ale
noastre, sa participe la desfasurarea vietii noastre -, a recunoaste existenta
fiintelor care isi pot insusi forma materiala si psihologica a oamenilor morti,
ca astfel sa comunice cu noi, pentru ca altfel noi nici nu am fi stiut de ele -
acesta este cel mai simplu mod de a intelege si de a explica majoritatea
fenomenelor metapsihice.
Iata concluzia unui savant care s-a obisnuit cu gandirea
pozitiva, dobandita ca urmare a unui studiu obiectiv a unei multimi de fapte
metapsihice, pe care le-a adunat cu multa osardie de-a lungul vietii sale.
La aceeasi concluzie au ajuns si alti mari savanti ai
metapsihologiei ca Mayer si Oii vier Lodge.
Esenta unei astfel de concluzii poate fi redusa la aceea ca
duhul omenesc comunica cu lumea transcendentala, vesnica, traieste in ea si el
insusi apartine vesniciei. Pentru necredinciosi, principalul obstacol in
recunoasterea nemuririi sufletului il constituie viziunea dualista asupra
sufletului si a trupului, intelegerea sufletului ca o esenta aparte, legata de
trup doar in timpul vietii sale.
Aceasta viziune noi o consideram necredinta si nu aflam in
Sfanta Scriptura nici un fel de piedici in a intelege raportul dintre suflet si
trup din perspectiva monismului. Am vorbit deja despre legatura implicita
dintre duh si forma si despre aceea ca duhul formeaza trupul inca din starea
embrionara a dezvoltarii lui. Toate celulele trupului poseda energia duhului,
caci ele sunt vii, iar viata este de la Duhul.
Intre toate functiile trupului si activitatea
psihica-inteleasa astfel precum o explica fiziologii - exista desigur o
legatura cauzala reciproca.
Insa aceasta se refera doar la acea parte din fiinta noastra
intreita pe care am putea-o numi sufletul animal inferior; este acea parte a
esentei noastre duhovnicesti care e cuprinsa de constiinta noastra, sufletul
fenomenal, daca ne-am putea exprima astfel. Duhul insa depaseste limitele
creierului in toate dimensiunile (Bergson), duhul este cumulul sufletului
nostru si al partilor lui care se afla in afara limitelor constiintei noastre.
Intre trup si duh exista o legatura si o conlucrare
permanenta. Tot ceea ce se petrecere in sufletul omului pe parcursul vietii
sale are importanta [insemnatate] si este necesar doar pentru ca intreaga viata
a trupului si a sufletului, toate gandurile, trairile, actele de vointa, ce-si
au inceputul in perceptiile senzoriale, sunt in cel mai strans mod legate de
viata duhului. in duh se intiparesc, pe el il modeleaza [formeaza], in el se
pastreaza toate actele sufletului si ale trupului. Sub actiunea lor formatoare
se dezvolta viata duhului si orientarea lui spre bine sau spre rau.
Viata creierului si a inimii si functionarea integra,
minunat coordonata, a tuturor organelor corpului, sunt de trebuinta doar ca
suport pentru formarea duhului si inceteaza atunci cand aceasta formare este
finalizata ori cand orientarea duhului este suficient de clara. Viata trupului
si a sufletului o putem compara cu viata cea plina de frumusete si de taina a
strugurelui. Daca inceteaza de a mai fi hranit de seva vitei, de catre roua
care umezeste puful fin de pe boabele mustoase, raman numai ofi-lituri,
condamnate la putrezire; insa viata strugurilor vitei de vie se continua in
vinul obtinut dintru acestia.
"Omul cel dintai este din pamant, pamantesc; omul cel
de al doilea este din cer. Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti;
si cum este cel ceresc, asa sunt si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul
celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc" (1 Corinteni 15,47-49).
In timpul vietii noastre, trupul nostru este pamantesc,
sufletesc, asemenea lui Adam, iar dupa inviere va deveni altul, duhovnicesc,
asemenea trupului ceresc al Celui de al doilea Adam - Iisus Hristos, trup pe
care l-a avut dupa slavita Sa inviere.
Noi nu cunoastem toate insusirile trupului inviat al
Domnului Iisus Hristos. Stim numai ca el trecea prin usile incuiate si putea sa
se faca dintr-o data nevazut (Luca 24, 36; Ioan 20,19). El nu a fost recunoscut
de indata de catre Apostoli si mironosite. Cu acest trup slavit, Domnul S-a
inaltat la Ceruri, iar trupul Sau era un trup adevarat, pe care l-au putut
vedea Apostolii si pentru care erau posibile functiile obisnuite ale trupului
omenesc (Luca 24,42-43). Asemenea acestui trup al lui Hristos vor fi si trupurile
noastre dupa invierea cea intru viata de veci.
Insa oare numai oamenii vor mosteni nemurirea? Marele
cuvant: "Iata, noi le fac pe toate" (Apocalipsa 21, 5) se refera,
desigur, nu doar la om, ci la intreaga creatie, cuprinde toata faptura. Am spus
deja ca duhul animalelor - fie si in forma incipienta - este duh de viata si nu
poate fi muritor, caci si el este de la Duhul Sfant. Si la animale duhul este
unit cu trupul ca si la oameni si de aceea avem tot temeiul sa ne asteptam ca
si trupurile lor sa existe in noua zidire, in noua lume, dupa pieirea celei de
acum.
Despre aceasta vorbeste si Apostolul Pavel in capitolul 8 al
Epistolei catre Romani: "Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci faptura a fost supusa desertaciunii - nu
de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nadejde, pentru ca si
faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la
libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna
suspina si impreuna are dureri pana acum" (8,19-20).
Toata faptura ar fi trait in lumina si in bucurie, de nu ar
fi schimbat caderea lui Adam intreaga devenire a lumii, insa in amarnica soarta
a vietii care a luat inceput din voia pacatoasa a lui Adam, caruia Dumnezeu i-a
supus faptura, aceasta a cazut in stricaciune, in neoranduiala si in suferinta.
Si pentru faptura este nadejde ca in ziua proslavirii dreptilor - rascumparati
de Hristos din robia stricaciunii - va fi izbavita si ea de suferinta si de
stricaciune, adica se va face nestricacioasa.
In noul Ierusalim, in noua lume, isi vor afla loc si
animalele; acolo nu va fi nimic necurat, iar noua zidire va dobandi indreptarea
si sfintirea cea de demult, dupa Cuvantul lui Dumnezeu: "Si a vazut
Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte" (Facere 1, 31).
Desigur, pentru fapturi, nemurirea nu va avea aceeasi
insemnatate ca si pentru om. Duhul lor primitiv nu poate sa sporeasca la
nesfarsit si sa se desavarseasca moral. Pentru fapturile inferioare, viata
vesnica va fi numai bucurie linistita in desfatarea noii straluciri a naturii
si in partasie cu omul, care nu le va mai chinui si distruge. Omul va trai
desavarsit si armonios in lumea nou zidita si intreaga faptura isi va afla loc
intru aceasta. Amin! Amin!
Sfantul Luca al Crimeei (Extras din cartea Puterea inimii, Editura Sophia)
