Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeii - Duhul plantelor şi al animalelor, Sufletul animalelor si al omului, Nemurirea

Fragmente din cartea Duh - Suflet - Trup [Puterea inimii], 

Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti

CAPITOLUL 4. Duhul plantelor şi al animalelor

însufleţirea animalelor este limpede mărturisită de către Sfânta Scriptură. Iată

stihuri care confirmă acest fapt:

„Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în 

jos, către pământ?" (Ecclesiastul 3, 21).

„Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul" (Numerii 16, 22).

„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate

păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să

se numească precum le va numi Adam" (Facerea 2, 19).

„Pentru că viaţa a tot trupul este în sânge... de aceea am zis fiilor lui Israil: Să

nu mâncaţi sângele nici unui trup" (Leviticul 17, 11, 14).

Sângele animalelor jertfite este sfânt şi sfinţeşte, deoarece în el se regăseşte

sufletul animalului, suflarea Duhului Sfânt. Din această pricină nu este îngăduit a-1 folosi

în mâncare.

„Duhul este cel ce dă viaţă" (Ioan 6, 63).

„Duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei" (Apocalipsa 11, 11).

In rugăciunea către Duhul Sfânt, II numim „Dătător de viaţă". Şi dacă şi în

lumea anorganică este atât de evidentă prezenţa Duhului Sfânt, atunci desigur că şi

plantele şi animalele trebuie să fie considerate însufleţite. Cel mai obişnuit, cel mai

răspândit dar al Duhului Sfânt este duhul vieţii, şi acesta, desigur, este caracteristic nu

doar animalelor, ci şi plantelor. Hinduşii şi alte popoare asiatice privesc plantele cu totul

altfel decât europenii. Ei recunosc însufleţirea plantelor. 
(cititi mai departe apasand pe link-ul de mai jos)
(cititi mai departe)

Plantele, cu întreaga lor făptură, percep cu aviditate (pasiune, lăcomie)

lumina, aerul, umiditatea, de care depinde întreaga lor viaţă. Ele se bucură de vânt, de

lumină, de rouă, de ploaie, deci simt izvoarele lor de viaţă. De ce dar să nu admitem că ele

percep şi simt viu aceste izvoare ale vieţii şi ale bucuriei lor - foarte probabil, în mod

absolut diferit decât omul sau animalele, care nu au nevoie necondiţionată de lumină ca

plantele? Plantele, poate mult mai intens decât animalele, simt caracteristicile cele mai

fine ale solului, în care atât de bogat sunt ramificate rădăcinile lor, de care, la fel ca şi de

lumină şi de aer, depinde viaţa lor. Ştim noi oare cât de selectiv îşi aleg din sol diferite

plante substanţele hrănitoare necesare anume lor şi nu altor plante? Oare nu este

neîndoielnic că, pentru aceasta, plantele trebuie să fie înzestrate cu o sensibilitate aparte,

care le lipseşte animalelor şi oamenilor? (Fechner. Gustav Theodor Fechner a trăit între

anii 1801-1887 şi a fost un psiholog german. El este fondatorul psiho fizicii).

„Nu trebuie să considerăm nervii drept un substrat indispensabil vieţii

duhovniceşti. Corzile sunt «nervii» viorii şi ai pianului. Insă şi fară să aibă strune,

instrumentele de suflat produc o muzică minunată. Plantele nu au un sistem nervos

vegetativ - fară de care la om şi la animalele superioare este imposibilă desfăşurarea

proceselor de digestie, respiraţie, metabolice - şi totuşi, aceste procese au loc şi la plante"

(Fechner).

Dacă întoarcem o frunză de viţă de vie cu partea inferioară către lumină,

atunci ea se va răsuci cu îndârjire ca să expună la lumină partea sa superioară.

Instinctele de mişcare sunt uimitoare la plantele căţărătoare. La început,

planta creşte în înălţime, apoi îşi îndoaie [îndreaptă] tulpina pe orizontală şi descrie un

cerc, căutând sprijin. Cu cât mai lungă creşte tulpina, cu atât mai larg este cercul pe care îl

descrie, iar dacă planta nu îşi află sprijin, înaintează mai departe. în cele din urmă, tulpina

nu mai rezistă propriei sale greutăţi, cade pe pământ şi începe să se târască, în căutarea

unui nou suport pentru căţărare. însă şi în acest caz se conduce după principiul

selectivităţii, căci planta nu se va înfăşură în jurul suporturilor anorganice sau organice

moarte, ci întotdeauna în jurul plantelor vii, de care se încolăceşte cu aviditate (lăcomie),

căci rădăcinile sale aflate în pământ vor muri repede şi ea se va lipsi de hrană, pe care mai

târziu o va absorbi prin papile din planta pe care se caţără.

Sunt cunoscute manifestările de somn ale plantelor, când frunzele se îndoaie

sau se pliază, florile îşi pleacă [înclină] corola şi se închid. Minunat sunt coordonate

mişcările pistilului unor flori pentru fecundarea cu polen.

Seara, pe un câmp înflorit, mulţime de floricele se întorc către soare, de parcă

I-ar înălţa lui Dumnezeu o rugăciune de seară, iar după asfinţit adorm adânc, pentru ca

dimineaţa, îndreptându-se spre răsărit, să întâmpine iar soarele cu rugăciunea de

dimineaţă, plină de bucurie. Mireasma florilor este ofrandă adusă lui Dumnezeu. Florile

sunt cădelniţe. Nuferii se deschid larg sub cerul senin, se îndulcesc de lumină şi aer, îşi

adună petalele şi se cufundă în apă atunci când se înnoptează.

Intre lumea vegetală şi animală nu putem delimita o graniţă, căci în lumea

protozoarelor unicelulare sunt multe forme extrem de asemănătoare, dintre care unele

servesc drept temei lumii vegetale, iar altele - lumii animale, şi este aproape cu neputinţă

să le deosebeşti. Astfel de forme animale simple, ca hidra comună sau parameciul, sunt

extrem de asemănătoare cu plantele şi, după funcţiile lor vitale, aproape că nu se

deosebesc de acestea.

De la clasa protozoarelor se ramifică două lumi grandioase de fiinţe vii: ale

plantelor şi ale animalelor. Complexitatea lumii vegetale a ajuns până la forme uimitoare,

ca florile minunat mirositoare, palmierii şi chiparoşii eleganţi, măreţii cedri de Liban,

stejarii puternici şi arborii sequoia, care trăiesc până la trei mii de ani. Comparativ cu

acestea, par cu totul neînsemnate forme primitive ca polipii, holoturiile (castraveţii de

mare), stelele de mare şi viermii, şi ar fi ciudat să recunoaştem însufleţirea acestor forme

inferioare de viaţă animală, dar cu toate acestea să nu recunoaştem însufleţirea formelor

vegetale superioare sau chiar grandios organizate.

Este cu totul neîndoielnic că întreaga lume vegetală şi animală e înzestrată cu

darul primordial al Duhului Sfânt - duhul vieţii.

Pentru majoritatea naturaliştilor, sunt absurde şi sinistre învăţăturile vitaliştilor

şi ale neovitaliştilor despre noua putere de viaţă, [vitalismul este un curent idealist în

biologie conform căruia în organisme sunt forţe supranaturale care dirijează procesele

biologice]

Insă vă rog să luaţi în considerare următoarele fapte.

Conform rezultatelor cercetărilor lui Spallanzani (Lazzaro Spallanzani a fost

un biolog şi fiziolog italian care a trăit între anii 1729-1799), în apa de mlaştină şi în

nisipul ţevilor de scurgere trăiesc rotiferi planctonici, care pot fi uscaţi împreună cu

nisipul şi păstraţi în vase de sticlă. Dacă după trei-patru ani umezim nisipul cu apă,

rotiferii, care de obicei sunt gelatinoşi -, acum, în stare uscată (încât dacă îi fixăm cu un

ac, se fărâmiţează ca o granulă de sare) - reînvie. Ei pot suporta o deshidratare şi o uscare

până la +54 grade, pe când, dacă sunt în apă în stare vie, mor dacă apa atinge +25 de

grade.

John Franklin (John Franklin a fost un explorator britanic care a trăit între anii

1786-1847), în prima sa călătorie pe ţărmul nord-american al Oceanului îngheţat de Nord,

vedea cum peştii, care îngheţau imediat ce erau scoşi din apă, se transformau într-o masă

congelată, încât puteau fi tăiaţi bucăţi cu toporul, organele interne fiind şi ele îngheţate.

Cu toate acestea, când aceşti peşti erau dezgheţaţi lângă foc - fără să fi fost răniţi sau tăiaţi

anterior -, unii dintre ei înviau. Aceste exemple ne indică faptul că, deşi în organism a

dispărut orice semn de viaţă, totuşi, în condiţii favorabile, capacitatea ca în el să înceapă o

nouă activitate vitală se poate păstra, în cazul în care nu au avut loc astfel de schimbări

anatomice şi fiziologice care să facă imposibilă recuperarea funcţiilor vitale. Este

cunoscut că grâul, meiul şi muştarul găsite în sarcofagele mumiilor egiptene - care au o

vechime de 3000 de ani -, dacă nu au fost supuse acţiunilor dăunătoare, în care să fi fost

posibile procese fermentative ce le-ar fi putut afecta, pot da roade bune dacă sunt plasate

în condiţii favorabile de umiditate şi căldură.

Următoarea experienţă a fost realizată de către Jean Becquerel la Paris, în anul

1909 (Jean Becquerel a fost un fizician francez care a trăit între anii 1878-1953). Seminţe

de grâu, lucernă şi muştar alb au fost uscate în vid timp de şase luni la temperatura de

+40° C şi apoi sigilate în eprubete de sticlă vidate. Aceste eprubete au fost expediate la

Londra şi acolo au fost ţinute timp de trei săptămâni în atmosferă umedă, la aproximativ

-190° C, şi apoi încă 77 de ore în hidrogen lichid, la -250°. La Paris eprubetele au fost

redeschise şi seminţele au fost puse într-un mediu umed la +28°. S-a dovedit că încolţirea

s-a desfăşurat absolut normal. Nu s-a constatat nici o diferenţă comparativ cu probele de

seminţe care fuseseră păstrate în condiţii obişnuite. La o temperatură joasă, de -250°, orice

indiciu asupra unei activităţi vitale este exclus. Nici chiar cele mai energice reacţii

chimice nu se pot desfăşura la o astfel de temperatură joasă.

Din aceste experienţe vedem că este posibilă moartea temporară, dacă

acţiunea care împiedică activitatea vitală nu conduce la distrugerea organismului

(Svedberg, „Degradarea energiilor").

Dacă este atât de evident că moartea temporară a seminţelor şi a animalelor nu

împiedică renaşterea vieţii întru acestea, oare nu suntem îndreptăţiţi să afirmăm că acest

fenomen este cu putinţă în ele prin acţiunea unei puteri necunoscute nouă, energia vitală,

care nu e supusă deloc acţiunii agenţilor distructivi care afectează viaţa seminţelor şi a

plantelor? Iar o astfel de energie, bineînţeles că nu poate fi decât energie duhovnicească -

puterea de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt.

Faptele minunate - menţionate mai devreme - de viaţă şi de însufleţire ale

plantelor, ne îndreptăţesc să fim de acord cu Eduard Hartmann (Eduard von Hartmann a

fost un filozof german care a trăit între anii 1842-1906), când acesta afirmă că plantele

posedă imaginaţie [reprezentare] şi voinţă inconştiente. Leibniz atribuie monadelor

(organism unicelular, simplu, microscopic) o imaginaţie şi o tendinţă difuză. Iar planta

este o monadă.

Convingerea noastră asupra însufleţirii plantelor desigur că nu tăgăduieşte

părerea Sfântului Antonie cel Mare privitor la inadmisibilitatea recunoaşterii duhului la

plante. Iată graiurile sale:

„Am scris cuvântul acesta împotriva celor care îndrăznesc să spună că

plantele şi animalele au duh, spre aducerea la cunoştinţă a celor neştiutori. Plantele au o

viaţă fizică, însă suflet nu au. Omul este numit animal raţional deoarece are minte şi este

capabil să acumuleze cunoştinţe. Celelalte animale pământeşti şi din văzduh, care au glas

în ele, au suflet şi duh. Toate cele care cresc şi se târăsc pot fi însă numite vii, deoarece

trăiesc şi cresc, însă nu putem spune că unele ca acestea au suflet.

Făpturile vii sunt de patru feluri: unele dintre acestea sunt nemuritoare şi au

duh - precum sunt îngerii, altele au viaţă, duh şi suflare [suflet] - precum sunt oamenii,

altele au numai duh şi suflare [suflet], ca animalele, iar altele au doar viaţă - precum

plantele. Viaţa în plante dăinuieşte şi tară duh, tară suflet, fară minte şi tară nemurire; însă

celelalte, fară viaţă, nu pot să fie. Orice suflet omenesc este pururi mişcător" („Filocalia

rusească", voi. 1, pag. 93).

[In traducere românească, cuvântul Sfântului Antonie îl regăsim astfel:

„Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că

unii au avut îndrăzneala să spună, cu necredinţă, că ierburile şi legumele ar fi însufleţite.

Le spun acestora:

Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional

pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au

glas în ele fiindcă au duh (pneuma) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt

vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile

vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte,

suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai

viaţă, ca ierburile. In ierburi dăinuieşte viaţa fară suflet, fară duh şi fară minte. Iar toate

celelalte, fară viaţă, nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este într-o mişcare necontenită

de la un loc la altul" („Filocalia românească", voi. 1, învăţături despre viaţa morală, cap

166)]

Desigur că aici nu există contradicţie. Noi nu atribuim plantelor suflet în acel

sens propriu omului şi animalelor, ci doar imaginaţie [reprezentare] şi voinţă inconştiente.

Sfântul Antonie cel Mare, vorbind despre duhul animalelor, desigur că avea în

vedere animalele superioare şi nu pe cele asemenea gastropodelor, moluştelor, bureţilor,

ori pe cele asemenea infuzorilor, despre a căror existenţă sau apartenenţă la lumea animală

nici nu putea să aibă închipuire. Desigur, aceste forme inferioare de viaţă animală nu se

situează mai presus decât plantele în ce priveşte însufleţirea lor, ci chiar mai jos decât

acestea, şi al lor este doar duhul vieţii, dimpreună cu toate animalele.

Aşadar, de aceea, să pătrundem în cele ce sunt accesibile cunoaşterii noastre:

cele privitoare la duhul animalelor superioare şi al omului.

CAPITOLUL 5. Sufletul animalelor si al omului

După presupunerile fiziologilor, activitatea conştiinţei, adică activitatea

psihică, trebuie considerată ca un sistem extrem de complex de reflexe necondiţionate şi

condiţionate, care au existat dinainte şi care se formează în permanenţă ca înlănţuire de

percepţii transmise de receptori către creier şi supuse în creier analizei pentru elaborarea

reacţiei motorii de răspuns.

Genialul nostru cercetător al sistemului nervos central, I.R Pavlov, defineşte

conştiinţa astfel:

„Conştiinţa o văd ca activitate nervoasă a unui anumit sector al emisferelor

cerebrale mari, la un moment dat, în anumite condiţii de excitaţie optimă (probabil aceasta

ar fi una medie). In acelaşi moment, tot restul emisferelor cerebrale mari se află într-o

stare de excitaţie mai mult sau mai puţin redusă.

în ariile cu excitabilitate optimă ale emisferelor cerebrale mari, se formează

cu uşurinţă reflexe condiţionate noi şi se constituie cu uşurinţă diferenţierea. Altfel spus,

acesta este sectorul creativ al emisferelor cerebrale mari. Alte arii, cu excitabilitate redusă,

nu sunt capabile de aşa ceva şi funcţiile acestora cuprind, în majoritate, reflexele

constituite anterior, care se manifestă stereotip în prezenţa stimulilor corespunzători.

Activitatea acestor arii constituie ceea ce noi numim subiectiv activitate

inconştientă, automată. Sectorul cu activitate optimă nu este, desigur, un compartiment

consolidat, dimpotrivă, se deplasează pe întreaga suprafaţă a emisferelor cerebrale, în

funcţie de conexiunile dintre centre şi, sub influenţa stimulilor corespunzători, se modifică

şi sectorul cu excitabilitate redusă. Insă, dacă ar fi fost posibil să vedem prin cutia

craniană şi dacă zonele cu excitabilitate redusă a emisferelor cerebrale ar fi luminoase,

atunci am putea vedea la un om, care gândeşte conştient, cum pe suprafaţa emisferelor lui

cerebrale se deplasează în permanenţă o pată luminoasă care îşi schimbă neîncetat forma

şi dimensiunile, cu contururi neregulate, înconjurată în restul suprafeţei emisferelor

cerebrale de o umbră mai mult sau mai puţin intensă".

Noi acceptăm o astfel de imagine profund ştiinţifică despre activitatea

conştiinţei, însă nu o considerăm exhaustivă (întreagă, completă). Chiar suntem dispuşi să

subscriem ideii de bază a materialismului, anume că „existenţa determină conştiinţa", însă

cu condiţia unei concepţii materialiste mult mai puţin înguste asupra existenţei.

Pentru a înfăţişa înţelegerea noastră asupra conştiinţei, trebuie să o

subdivizăm în acte, stări şi volum. Gândul curge asemenea unui izvor. Gândul străluceşte

cu o lumină vie. Gândul pătrunde adâncurile existenţei.

Atitudini volitive (determinate de coinţa proprie) liniştite şi gândite. Explozii

volitive neaşteptate - o lovitură cu cuţitul în inima celui care te-a jignit. Permanenta

încordare a voinţei pe parcursul vieţii, orientată spre atingerea planurilor şi a scopurilor

principale. O iubire liniştită şi nepătimaşă. O bucurie estetică adâncă, liniştită. Patimi

înverşunate, mânie, frică. Credincioşie faţă de Dumnezeu, Care călăuzeşte întreaga viaţă.

Acestea sunt acţiuni ale conştiinţei şi sunt determinate de către: 1) percepţiile organelor de

simţ, 2) senzaţiile organice ale corpului nostru, 3) percepţiile fiinţei noastre

transcendentale, 4) percepţii din lumea duhovnicească superioară, 5) acţiunile duhului

nostru.

Actele conştiinţei noastre nu sunt izolate. Gândul este însoţit mereu de trăire

[simţire]; trăirea şi voinţa - de către gând; iar trăirea - de acţiuni volitive, actele voinţei

fiind întotdeauna legate de trăire şi de gânduri, complexul acestor acte desfăşurate

concomitent determinând starea conştiinţei. Aceste stări ale conştiinţei se schimbă în

permanenţă, căci actele conştiinţei sunt în continuă mişcare.

Prin bogăţia, diversitatea şi profunzimea actelor şi a stărilor conştiinţei se

conturează volumul conştiinţei care, de asemenea, se modifică în permanenţă, de obicei în

sensul sporirii sale. La actele şi la stările conştiinţei participă permanent duhul nostru,

determinându-le şi orientându-le. La rândul său, duhul sporeşte şi se modifică în funcţie

de activitatea conştiinţei noastre, de actele şi de stările ei în parte.

Aceasta este înţelegerea noastră despre plinătatea activităţii psihice a omului.

Insă nu doar omul are suflet, ci şi animalele. „Sufletul animalului este în sângele lui" şi

animalul, ca şi omul, este alcătuit din duh, suflet şi trup.

Ce este sufletul? In reprezentarea cea mai simplă, la animale este un complex

de percepţii organice şi senzoriale, gânduri şi trăiri, urme de amintiri sau doar un complex

de senzaţii organice (la animalele inferior organizate), consolidate de conştiinţa de sine

(de către minte la animalele superior organizate). Duhul primitiv al animalelor constituie

doar suflarea vieţii (la cele inferioare). Pe măsura avansării pe scara complexităţii,

sporeşte şi duhovnicescul (partea duhovnicească) lor şi la suflarea vieţii se adaugă

mugurii minţii, voinţei şi simţirii.

La om, sufletul este mult mai înalt în esenţa lui, căci duhul care participă la

lucrarea sa este de necomparat cu duhul animalelor. El se poate învrednici de darurile cele

mai înalte ale Duhului Sfânt, pe care Sfântul Prooroc Isaia (11, 2-3) le numeşte duhul

temerii de Dumnezeu, duhul cunoştinţei, duhul sfatului şi al tăriei, duhul luminării, duhul

înţelegerii, duhul înţelepciunii, Duhul Domnului sau darul bunei-credinţe şi al desăvârşitei

luminări.

Duhul şi sufletul omului sunt unite în chip nedespărţit, în timpul vieţii, într-o

singură alcătuire; însă la oameni pot fi văzute felurite măsuri [trepte] de înduhovnicire.

Sunt oameni „duhovniceşti", după cuvântul Apostolului Pavel (1 Corinteni 2, 13-

15). Aşa cum am citat pe Sfântului Antonie cel Mare mai sus, sunt oameni-dobitoace,

oameni-iarbă şi oameni-îngeri. Cei dintâi nu se deosebesc prea mult de dobitoace, căci

înduhovnicirea lor este extrem de scăzută, iar cei din urmă se aseamănă duhurilor celor

tară de trup, care nu au nici suflet, nici trup.

Aşadar, sufletul poate fi definit ca o totalitate de percepţii organice şi

senzitive, urme de amintiri, gânduri, trăiri şi acte volitive, dar fară participarea obligatorie

în acest complex a manifestărilor superioare ale duhului, care nu sunt proprii animalelor şi

unor oameni [în sensul că manifestările superioare ale duhului nu sunt caracteristice, nu

sunt specifice unor oameni tocmai din propria lor voinţă, lucrare şi închidere în cugetul

trupesc şi stricăcios, căci altfel fiecare om are potenţial deplin pentru a atinge

desăvârşirea]. Despre aceştia vorbeşte Apostolul Iuda, spunând că sunt „oameni fireşti,

care nu au Duhul" (Iuda 1, 19). [„Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu

pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup»" (Facerea 6, 3)]

In timpul vieţii, în conştiinţa de sine, viaţa duhului se întrepătrunde strâns cu

acele acte psihice care sunt comune oamenilor şi animalelor, adică cu senzaţiile organice

şi percepţiile senzitive; acestea din urmă, la rândul lor, sunt indisolubil legate de viaţa

trupului - în special a creierului - şi dispar odată cu moartea trupului. De aceea, sufletul

primitiv al animalelor este muritor, cum muritoare sunt şi acele elemente ale conştiinţei

omului care izvorăsc din trupul mort (percepţiile organice şi senzoriale).

Sunt nemuritoare acele elemente ale conştiinţei care sunt legate de viaţa

duhului. Nemuritor este duhul, care, după cum vom arăta în continuare, poate exista fară

legătura cu sufletul şi cu trupul. Materialiştii neagă nemurirea sufletului tocmai pentru că

nu vor nicidecum să cunoască ceva despre duh. Iar despre nemurirea conştiinţei, înţeleasă

strict fiziologic, noi nici nu vorbim.

Aşadar, să vedem acum dacă Sfânta Scriptură ne îndreptăţeşte să înţelegem

duhul şi sufletul aşa cum am arătat anterior. Credem că modul în care înţelegem noi duhul

şi sufletul este absolut conformă Revelaţiei.

Cuvântul „suflet" este folosit în Scriptură cu diferite sensuri. In limbajul

comun, înseamnă pur şi simplu orice om:

„Nici un suflet dintre voi nu va pieri" grăieşte Apostolul Pavel împreună-

călătorilor săi de pe corabie (Faptele apostolilor 27, 22).

„Intru opt suflete a păstrat seminţia lui Noe" (2 Petru 2, 5).

„Sufletul care păcătuieşte va muri" (Iezechiel 18, 20).

Sau [cuvântul] „suflet" este sinonimul vieţii:

„Şi sufletul lui va fi pradă..." (Ieremia 21,9).

„Au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului" (Matei 2, 20).

„Pâinea lor pentru sufletul lor" (Osea 9, 4). [în ediţia românească a Sfintei

Scripturi avem: „Ca o pâine de jale este pâinea lor" (Osea 9, 4)]

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru, ce veţi mânca şi ce veţi bea" (Matei 6,

25).

Dar iată câteva versete în care este evident că se vorbeşte despre ceea ce poate

fi numit „suflet animal":

„Sufletul lor într-înşii se sfârşea... că a săturat suflet însetat şi suflet flămând a

umplut de bunătăţi... urât-a sufletul lor orice mâncare... sufletul lor întru primejdii

încremenea" (Psalmi 106, 5, 9, 18, 26).

„Şi va paşte el... sufletul lui se va sătura în muntele lui Efraim" (Ieremia

50, 19).

„Prada voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare" (Ieşirea 15, 9).

„Flămândul visează că mănâncă... şi sufletul lui e slăbit... visează că bea... şi

sufletul lui e însetat" (Isaia 29, 8).

„Sufletul care binecuvântează va fi îndestulat" (Pildele lui Solomon 11, 25).

„Sufletul celui leneş pofteşte, însă în zadar. Numai sufletul celor silitori este

îndestulat" (Pildele lui Solomon 13, 4).

„Sufletului trândav îi va fi foame" (Pildele lui Solomon 19, 15).

„Sufletul sătul calcă mierea în picioare" (Pildele lui Solomon 27, 7).

„Intru bunătăţi se va desfată sufletul vostru" (Isaia 55, 2).

„Sufletul lor va fi ca o grădină bine udată" (Ieremia 31, 12) (aici este vorba

despre bunătăţile pământeşti).

„S-a lipit sufletul lui de Dina" (Facerea 34, 3).

„Şi sufletul lui aşteaptă această plată" (Deuteronomul 24, 15).

„Sufletul lui e dezgustat de cele mai bune bucate" (Iov 33, 20).

„Suflete al meu, auzi glasul trâmbiţei" (Ieremia 4, 19).

„Voi hrăni sufletele preoţilor cu grăsime" (Ieremia 31, 14).

„Tot ce doreşte sufletul tău, voi face pentru tine" (1 Regi 20, 4).

Fie ca aceia care s-au obişnuit cu ideea nemuririi sufletului să nu se tulbure de

cuvintele noastre privitoare la nemurirea duhului. Aceasta nu este o inovaţie, căci într-o

mulţime de locuri din Sfânta Scriptură - în care este vorba despre moarte - se vorbeşte

despre părăsirea trupului de către duh, iar nu de către suflet.

„Precum trupul tară de duh mort este, şi credinţa tară de fapte moartă este"

(Iacov 2, 26). [în ediţia românească a Sfintei Scripturi, aici avem trecut „suflet" în loc de

„duh"]

„Cine stie dacă duhul omului se urcă în sus si duhul dobitocului se coboară în

jos, către pământ?" (Ecclesiastul 3, 21).

„Şi a propovăduit şi duhurilor (nu sufletelor!) ţinute în închisoare" (1 Petru 3, 19).

„...şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi" (Evrei 12, 23).

„Şi duhul ei (al fiicei lui Iair) s-a întors şi a înviat îndată" (Luca 8, 55).

„In mâinile Tale îmi voi da duhul meu" (Psalmi 30, 5).

„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat

duhul" (Luca 23, 46).

„Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!" (Faptele apostolilor 7, 59).

„Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. In ziua aceea vor pieri toate

gândurile lor" (Psalmi 145, 4).

„Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar duhul să se întoarcă la

Dumnezeu, Care 1-a dat" (Ecclesiastul 12, 7). [în ediţia românească a Sfintei Scripturi,

aici avem „sufletul" în loc de „duhul"]

Aceste ultime două versete sunt remarcabil de importante pentru întemeierea

părerii noastre, anume că sunt muritoare acele elemente ale activităţii sufletului care sunt

legate de viaţa trupului: simţurile şi procesele de gândire, strâns legate de activitatea

creierului.

„In ziua aceea vor pieri toate gândurile lor", adică va înceta activitatea

conştiinţei, pentru care sunt necesare toate percepţiile creierului viu. „Ieşi-va" nu sufletul,

ci duhul „şi se va întoarce la Dumnezeu", adică în veşnicie (Psalmi 145, 4). Trupul „se va

întoarce în pământ", ceea ce a şi fost, iar duhul „se va întoarce la Dumnezeu, Care 1-a dat"

(Ecclesiastul 12, 7).

Şi duhul animalelor, desigur că trebuie să fie nemuritor, căci şi acesta îşi are

începutul [obârşia] în Duhul lui Dumnezeu, Duhul cel fără de moarte.

Ideea despre nemurirea duhului animalelor este evident exprimată în

cunoscutele cuvinte ale lui Pavel, despre nădejdea oricărei făpturi, „pentru că şi făptura

însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui

Dumnezeu" (Romani 8, 21).

în puţine locuri din Sfânta Scriptură, moartea este definită ca ieşire a

sufletului (iar nu a duhului) din trup (Facerea 35, 18; Faptele apostolilor 20, 10; Psalmi

15, 10). Acest lucru se explică uşor prin faptul că îndeobşte în Biblie şi cu seamă în

Psalmi, cuvântul „suflet" este folosit cu sensul general acceptat, adică drept un ansamblu

al întregii activităţi sufleteşti şi duhovniceşti. Insă noi aceasta şi spunem, că, în timpul

vieţii, duhul şi sufletul omului sunt unite într-o singură formă, care poate fi simplu numită

suflet.

In acest sens trebuie înţelese şi acele versete în care este vorba despre sufletul

Domnului nostru Iisus Hristos:

„Şi fiindcă Şi-a dat sufletul ca jertfa pentru păcat..." (Isaia 53, 10).

 „Că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui" (Faptele apostolilor 2, 31).

„întristat este sufletul Meu până la moarte" (Matei 26, 38).

„Acum sufletul Meu e tulburat" (Ioan 12, 27).

„Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale" (Isaia

53, 11).

Domnul a pătimit şi a murit după firea Sa omenească, de aceea sunt pe înţeles

aceste versete. Insă chiar despre „sufletul" lui Dumnezeu însuşi se vorbeşte în

următoarele versete:

„Căci sufletul Meu prinsese scârbă de ei şi sufletul lor nu Mă mai putea suferi

pe Mine" (Zaharia 11,8).

„Şi sufletul Lui n-a îngăduit suferinţele lui Israil" (Judecători 10, 16). [în

varianta românească este trecut astfel: „Şi S-a îndurat Domnul de suferinţele lui Israel"]

„Iar pe cel ce iubeşte nedreptatea, îl urăşte sufletul Meu" (Psalmi 10, 5).

Insă, desigur, aceasta nu este decât o metaforă. Nu se poate vorbi despre

sufletul Duhului în mod absolut, ca despre sufletul omului - duh limitat şi întrupat. Aici

poate fi vorba doar de o analogie cu duhul omenesc, conform căreia noi Ii atribuim lui

Dumnezeu raţiune, gândire, voinţă şi simţăminte. Astfel înţelegem şi chipul lui Dumnezeu

în om.

Mai sus am vorbit despre conştiinţa de sine. Cum trebuie înţeleasă? Conştiinţa

personalităţii se structurează la om din senzaţiile organice, percepute de la trup, din

percepţiile primite de la organele lui de simţ, din tot cumulul de amintiri, din înţelegerea

duhului său, din caracter şi dispoziţii.

Unde se constituie din aceste elemente conştiinţa de sine, care este subiectul

său? Nu este mintea - aşa cum în mod obişnuit o înţeleg unii -, ci duhul. Căci mintea este

doar parte a duhului şi nu întreg duhul, iar partea nu poate cuprinde întregul. Aceasta este

o concluzie importantă, la care vom face referire mai târziu, când vom vorbi despre

nemurire. Şi acest lucru nu e neîntemeiat, ci se bazează pe cuvintele Apostolului Pavel:

„Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi

cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu" (1 Corinteni

2, 11).

Esenţa cea mai profundă a fiinţei noastre nu o cunoaştem cu mintea, ci cu

duhul. Conştiinţa de sine este lucrarea duhului, şi nu a minţii. Lucrarea harului lui

Dumnezeu dăruită nouă o cunoaştem nu prin duhul acestei lumi (1 Corinteni 2, 12), ci cu

duhul nostru, primit de la Dumnezeu.

Un astfel de gând se cuprinde şi în cuvintele înţeleptului Solomon: „Duhul

omului este un sfeşnic de la Domnul - el cercetează toate cămările trupului" (Pildele lui

Solomon 20, 27).

In Sfânta Scriptură putem găsi multe trimiteri la duh, ca putere supremă a

activităţii noastre duhovniceşti. Iată câteva exemple:

„Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce

seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică" (Galateni 6, 8).

„Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc" (1

Corinteni 15, 46).

Aceasta înseamnă că înduhovnicirea este realizarea cea mai înaltă a sufletului

omenesc. [înduhovnicire în înţelesul de sporire întru cele ale duhului pe calea biruinţei

asupra morţii, căci moartea este cel din urmă vrăjmaş al firii omeneşti (1 Corinteni 15,

26)]

„Iar roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,

bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23).

„Cu duhul fiţi fierbinţi" (Romani 12, 11).

„Fiindcă el, în duh, grăieşte taine" (1 Corinteni 14, 2).

„Dar duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea" (Iov 32, 8).

„Căci duhul este osârduitor, dar trupul e neputincios" (Matei 26, 41).

„Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare

ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii" (1 Corinteni 2, 4).

„Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă

nouă şi un duh nou" (Iezechiel 18, 3 1).

Aici este cuprinsă ideea legăturii strânse dintre inimă şi duh, care întăreşte

ceea ce am afirmat despre rolul primordial al inimii pentru conştiinţă.

„Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu" (Luca 1, 47).

De Dumnezeu se bucură, lui Dumnezeu I se închină, către Dumnezeu tinde şi

se apropie duhul omenesc. Şi, desigur, aceasta este însuşirea supremă a sufletului nostru.

Bineînţeles, această manifestare, dintre cele mai desăvârşite ale înduhovnicirii sufletului

omenesc, poate fi numai un dar al Duhului Sfânt. Despre aceasta, mărturiseşte foarte

limpede Revelaţia:

„Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu" (Iezechiel 36, 27).

„Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile

noastre, care strigă: Ava, Părinte!" (Galateni 4, 6).

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al

înţelepciunii" (2 Timotei 1, 7).

„Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său" (1 Corinteni 2, 10).

„Că unuia i se dă, prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după

acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei" (1 Corinteni 12, 8).

„Spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh" (Efeseni 2, 22).

„Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima

cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face

să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile mele" (Iezechiel 36, 26-

27).

„Domnul... care zideşte duhul omului înăuntrul său" (Zaharia 12, 1).

„Şi ce este născut din Duh, duh este" (Ioan 3, 6).

„Pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură" (Ioan 3, 34).

„Fiindcă ne-a dat din Duhul Său" (1 Ioan 4, 13).

„Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Romani 8, 9).

„Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu" (1 Corinteni

2, 12).

Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor a dovedit în mod real adevărul

afirmat în aceste versete - duhul omenesc îşi are începutul [obârşia] în Duhul lui

Dumnezeu.

Toţi cei care cunosc Sfânta Scriptură ştiu cât de numeroase sunt, atât în

Vechiul, cât şi în Noul Testament, textele despre diavol şi duhurile necurate şi despre

reaua [nefasta] lor influenţă asupra duhului omenesc. Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul, în

cea dintâi Epistolă a sa (1 Ioan 4, 18), vorbeşte făţiş despre duhul lui Antihrist. Influenţa

acestui duh - potrivnic Duhului lui Dumnezeu - asupra inimii omeneşti este imensă.

Definind mai devreme prin ce anume sunt determinate actele conştiinţei,

vorbeam despre percepţii din lumea duhovnicească superioară. Şi aveam în vedere

acţiunea asupra duhului omenesc a Duhului lui Dumnezeu şi a duhului lui Satana.

Aşadar, de unde şi cum a luat naştere duhul Satanei?

Mândria este antiteza smereniei, răutatea şi ura sunt antiteza iubirii, hula de

Dumnezeu este antiteza iubirii către Dumnezeu, iubirea de sine şi iubirea de avuţie sunt

antiteza iubirii de oameni. Negativul [răul] se iveşte în clipa pierderii pozitivului [binelui]

şi se dezvoltă neîncetat. Bezna se naşte prin pierderea luminii, frigul - prin pierderea

căldurii, împietrirea şi înţepenirea - prin pierderea mişcării. Duhul Satanei s-a născut din

pierderea iubirii faţă de Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu şi duhul Satanei acţionează pretutindeni şi asupra a tot

ce-i viu. Viul este capabil să perceapă cele înrudite lui. Din aer animalele primesc

oxigenul, iar plantele bioxidul de carbon. Sunt fiinţe care nu au nevoie de lumină şi care o

evită. Unele bacterii (aşa-numitele anaerobe) pot să trăiască doar în lipsa oxigenului, iar în

prezenţa aerului pier. Oamenii înrudiţi după duh cu Satana primesc duhul lui şi se

dezvoltă neîncetat întru acesta. Despre aceasta ne vorbeşte metaforic Sfântul Apostol

Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se

mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora

mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi pentru acestea, cine e destoinic (vrednic)?" (2 Corinteni

2, 16).

Oamenii înrudiţi după duh cu Dumnezeul-Dragoste, primesc Duhul Sfânt şi se

desăvârşesc neîncetat [necurmat] întru bunătate şi iubire. Despre certitudinea influenţei

din afară asupra duhului omului, mărturisesc însuşi Domnul Iisus Hristos şi Proorocul

Iezechiel:

„Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici

încotro se duce" (Ioan 3, 8).

„Duhul este cel ce dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic" (Ioan 6, 63).

„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6, 63).

„Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în

picioare, şi am ascultat pe Cel Ce-mi vorbea" (Iezechiel 2, 2).

In sufletul omului, duhul a intrat din afară. Acelaşi lucru îl spun şi Apostolii:

„Pavel a fost silit de Duhul să mărturisească iudeilor" (Faptele apostolilor 18, 5).

„Iar acum iată că fiind eu legat cu Duhul, merg la Ierusalim" (Faptele

apostolilor 20, 22). [în ediţia românească a Sfintei Scripturi, în loc de „fiind eu legat cu

Duhul" avem „fiind eu mânat de Duhul"]

Prin lucrarea lui Dumnezeu, este cu putinţă chiar transmiterea duhului de la

un om la altul:

 „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei" (4 Regi 2, 15).

„Şi voi lua din duhul care este peste tine şi voi pune peste ei" (Numerii 11, 17).

Ce vom spune despre duhul animalelor?

Acestea, asemenea oamenilor, prin fire sunt purtătoare ale unui anume duh.

Animale de aceeaşi specie pot fi curajoase ori temătoare, răutăcioase sau posomorâte,

blânde şi vesele. Lor nu le sunt proprii formele superioare de înduhovnicire ca

religiozitatea, simţul moral, cugetarea filozofică şi ştiinţifică sau percepţia rafinată

artistică şi muzicală. Insă, dragostea şi muguri ai altruismului (generozitatea) şi, de

asemenea, un simţ estetic le sunt caracteristice şi animalelor.

Lor nu le este proprie forma cea mai înaltă a dragostei, cea dumnezeiască, ci

doar iubirea familială; însă, întru această dragoste, lebedele şi guguştiucii probabil că îi

întrec şi pe oameni. Sunt cunoscute la perechile de lebede cazuri de suicid atunci când

unul dintre parteneri a murit; lebăda rămasă în viaţă se înalţă sus de tot, îşi adună aripile şi

cade la pământ, ca un bolovan.

Nivelul duhovnicescului (adică treapta măsurii de părtăşie la duh) este cu atât

mai scăzut cu cât animalele sunt situate pe o treaptă mai de jos a scării desăvârşirii (relativ

la ierarhia regnului). Excepţie de la aceasta face dragostea la păsări. Ca o paralelă, putem

pomeni faptul că formele cele mai înalte de dragoste şi religiozitate sunt dezvăluite

adeseori la oamenii simpli, neinstruiţi. Animalele superioare, fie ele şi numai purtătoare

ale unei înduhovniciri limitate, trebuie să posede conştiinţă de sine într-o formă primitivă.

Oare câinele nu ar putea spune: „îmi este frig, sunt bolnav, stăpânul se poartă urât cu

mine"? La animale, măsura conştiinţei de sine este determinată de dezvoltarea minţii şi de

treapta de înduhovnicire accesibilă lor.

CAPITOLUL 9. Nemurirea 

Duhul omenesc este suflare a Duhului lui Dumnezeu şi pentru aceasta este

nemuritor, asemenea duhurilor îngereşti netrupeşti. Iar acestea sunt mulţimi nenumărate -

după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură - şi nenumărate sunt treptele înaintării lor, ale

desăvârşirii lor.

în rândul fiinţelor pământeşti, omul este cea dintâi şi singura fiinţă

duhovnicească, şi au fost oameni care, fiind foarte înaintaţi pe treptele duhovniceşti,

aproape că au dobândit în timpul vieţii slobozirea duhului de trup. Aceşti oameni îngereşti

se ridicau în văzduh în timpul rugăciunii şi dovedeau o mare stăpânire a duhului asupra

trupului (stâlpnicii, postitorii), aflându-se pe o treaptă de trecere de la duhul legat de suflet

şi de trup (om) către duhul netrupesc (înger).

întreaga lume a fiinţelor vii şi chiar întreaga natură dezvăluie marea legitate a

desăvârşirii progresive şi nesfârşite a formelor şi e cu neputinţă să admitem că

desăvârşirea supremă atinsă în lumea pământească - duhovnicia omului - nu ar avea o

dezvoltare continuă dincolo de hotarele lumii pământeşti. Este cu neputinţă să admitem că

miliardele de lumi stelare au fost doar grandioase mase de materie moartă, pentru ca

lumea fiinţelor vii să se sfârşească cu omul, această treaptă dintâi a dezvoltării

duhovniceşti. Ce ne împiedică să presupunem că corpurile cereşti slujesc drept locaşuri de

vieţuire a nenumărate fiinţe raţionale, a unor forme de intelectualitate superioare?

Acestei presupuneri i se reproşează de obicei că nu este posibilă nici o viaţă

organică în acele condiţii fizice care există pe stele şi pe planete (cu excepţia poate a

planetei Marte - idee vehiculată în lumea ştiinţifică încă din perioada alcătuirii acestei

cărţi). Dar oare duhurile netrupeşti au nevoie de anumite condiţii fizice de viaţă asemenea

fiinţelor organice? Şi, în sfârşit, oare nu pot exista forme de trup cu desăvârşire altele

decât cele pământeşti, adaptate la condiţiile fizice diferite de cele de pe pământ? Iar masa

arzândă a stelelor gigante poate fi populată de serafimi înflăcăraţi şi heruvimi („Cel ce

faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc" - Psalmi 103, 5).

Dacă este atât de evidentă legea dezvoltării şi a desăvârşirii în natura

pământească, atunci nu avem nici un temei să admitem că ea nu se mai aplică dincolo de

limitele acestei planete, că duhul arătat pentru întâia dată în om, însă manifestat şi în cele

mai simple făpturi în forme incipiente, nu are dezvoltare continuă în univers.

Lumea îşi are începutul în dragostea lui Dumnezeu, iar dacă oamenilor le-a

fost dată legea: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este"

(Matei 5, 48), atunci desigur că trebuie să existe şi putinţa împlinirii acestei porunci,

posibilitatea desăvârşirii nemărginite a duhului. Iar pentru aceasta este nevoie de existenţa

nemuritoare a duhului şi de o infinitate de forme ale desăvârşirii lui. Nu se poate ca legea

desăvârşirii nemărginite a duhului, care tinde către desăvârşirea lui Dumnezeu, să fi fost

dată doar oamenilor şi nu întregii făpturi, întregii lumi a fiinţelor duhovniceşti, căci

acestea sunt zidite în felurite trepte de desăvârşire, depăşind cu mult mica desăvârşire a

duhului omenesc.

Dacă materia şi energia sunt desăvârşite (adică de nedistrus) în formele lor

fizice, atunci bineînţeles că trebuie să se supună acestei legi şi energia duhovnicească sau,

altfel spus, duhul omului şi a tot ce este viu. Astfel, nemurirea devine un postulat (dorinţă)

obligatoriu al minţii noastre.

Domnul Iisus Hristos a mărturisit limpede nemurirea omului: „Şi, oricine

trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac" (Ioan 11, 26). „Cel ce ascultă cuvântul Meu

şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică" (Ioan 5, 24).

Iar despre faptul că omul este doar o primă treaptă a duhovniciei, vorbeşte

foarte lămurit Apostolul Iacov: „După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să

fim începătură făpturilor Lui" (Iacov 1, 18); de asemenea, Sfântul Pavel spune: „Noi

înşine având pârga Duhului..." (Romani 8, 23). Pentru noi, creştinii, nu mai este nevoie de

alte dovezi ale nemuririi.

Iar pentru cei necredincioşi, este folositor să amintim cuvintele profundului

cugetător Immanuel Kant, citate în capitolul anterior. El credea în lumea şi în existenţa

fiinţelor nemateriale, prin urmare şi ale fiinţelor nemuritoare, între care îşi socotea şi

propriul său suflet. Charles Richet, la sfârşitul cărţii sale, în care a adunat o mulţime de

fapte vădit metapsihice, studiază posibilele explicaţii pentru acestea şi ajunge la concluzia

că lucrul cel mai probabil este că trebuie să luăm în considerare existenţa şi a altor fiinţe

raţionale, în afara omului, fiinţe care ne înconjoară şi pot să intervină în viaţa şi în

dezvoltarea noastră, cu toate că ele sunt străine condiţiilor mecanice, fizice, anatomice şi

chimice ale existenţei.

De ce să nu recunoaştem existenţa unor fiinţe raţionale puternice, care aparţin

unei lumi inaccesibile simţurilor noastre? Cu ce drept noi, cu simţurile noastre limitate, cu

raţiunea noastră nedesăvârşită, cu dezvoltarea noastră ştiinţifică - care abia de numără trei

veacuri -, îndrăznim să afirmăm că, în nemărginirea cosmosului, omul este singura fiinţă

raţională şi că orice entitate gânditoare are nevoie întotdeauna de celule nervoase irigate

de sânge?

Existenţa fiinţelor raţionale, altele decât omul, care au un cu totul alt tip de

organizare decât cel omenesc, nu doar că este cu putinţă, ci este foarte probabilă. Putem

chiar afirma că este adevărată. Este absurd să credem că raţiunea umană este unică în

lume şi că orice putere raţională este obligatoriu să fie organizată după tipologia omului şi

a animalelor şi să aibă creierul drept organ al gândirii.

Dacă este să admitem că în univers, în timp şi în spaţiu - cărora li se supune

psihologia noastră rudimentară - există puteri înzestrate cu raţiune, care uneori intervin în

viaţa noastră, atunci vom obţine o ipoteză pentru explicarea tuturor faptelor expuse în

această carte.

Aşadar, a recunoaşte existenţa fiinţelor mistice care nu au formă materială - a

îngerilor şi a demonilor, care intervin uneori în viaţa noastră, în faptele noastre şi care pot,

prin căi absolut necunoscute nouă şi după voia lor, să preschimbe materia noastră, să

orienteze unele gânduri ale noastre, să participe la desfăşurarea vieţii noastre -, a

recunoaşte existenţa fiinţelor care îşi pot însuşi forma materială şi psihologică a oamenilor

morţi, ca astfel să comunice cu noi, pentru că altfel noi nici nu am fi ştiut de ele - acesta

este cel mai simplu mod de a înţelege şi de a explica majoritatea fenomenelor

metapsihice.

Iată concluzia unui savant care s-a obişnuit cu gândirea pozitivă, dobândită ca

urmare a unui studiu obiectiv a unei mulţimi de fapte metapsihice, pe care le-a adunat cu

multă osârdie de-a lungul vieţii sale.

La aceeaşi concluzie au ajuns şi alţi mari savanţi ai metapsihologiei ca Mayer

şi Olivier Lodge.

Esenţa unei astfel de concluzii poate fi redusă la aceea că duhul omenesc

comunică cu lumea transcendentală, veşnică, trăieşte în ea şi el însuşi aparţine veşniciei.

Pentru necredincioşi, principalul obstacol în recunoaşterea nemuririi sufletului îl

constituie viziunea dualistă asupra sufletului şi a trupului, înţelegerea sufletului ca o

esenţă aparte, legată de trup doar în timpul vieţii sale.

Această viziune noi o considerăm necredinţă şi nu aflăm în Sfânta Scriptură

nici un fel de piedici în a înţelege raportul dintre suflet şi trup din perspectiva monismului

(Concepţie filozofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur

principiu, fie material, fie spiritual).

Am vorbit deja despre legătura implicită dintre duh şi formă şi despre aceea

că duhul formează trupul încă din starea embrionară a dezvoltării lui. Toate celulele

trupului posedă energia duhului, căci ele sunt vii, iar viaţa este de la Duhul.

Intre toate funcţiile trupului şi activitatea psihică - înţeleasă astfel precum o

explică fiziologii - există desigur o legătură cauzală reciprocă.

însă aceasta se referă doar la acea parte din fiinţa noastră întreită [adică trup,

suflet şi duh] pe care am putea-o numi sufletul animal inferior; este acea parte a esenţei

noastre duhovniceşti care e cuprinsă de conştiinţa noastră, sufletul fenomenal [care este

legat de fenomen, de existenţa fenomenologică], dacă ne-am putea exprima astfel. Duhul

însă depăşeşte limitele creierului în toate dimensiunile (Bergson), duhul este cumulul

sufletului nostru şi al părţilor lui care se află în afara limitelor conştiinţei noastre.

Intre trup şi duh există o legătură şi o conlucrare permanentă. Tot ceea ce se

petrecere în sufletul omului pe parcursul vieţii sale are importanţă [însemnătate] şi este

necesar doar pentru că întreaga viaţă a trupului şi a sufletului, toate gândurile, trăirile,

actele de voinţă, ce-şi au începutul în percepţiile senzoriale, sunt în cel mai strâns mod

legate de viaţa duhului. în duh se întipăresc, pe el îl modelează [formează], în el se

păstrează toate actele sufletului şi ale trupului. Sub acţiunea lor formatoare, se dezvoltă

viaţa duhului şi orientarea lui spre bine sau spre rău.

Viaţa creierului şi a inimii şi funcţionarea integră, minunat coordonată, a

tuturor organelor corpului, sunt de trebuinţă doar ca suport pentru formarea duhului şi

încetează atunci când această formare este finalizată ori când orientarea duhului este

suficient de clară. Viaţa trupului şi a sufletului o putem compara cu viaţa cea plină de

frumuseţe şi de taină a strugurelui.

Dacă încetează de a mai fi hrănit de seva viţei, de către roua care umezeşte

puful fin de pe boabele mustoase, rămân numai ofilituri, condamnate la putrezire; însă

viaţa strugurilor viţei de vie se continuă în vinul obţinut dintru aceştia. In vin trec toate

cele de preţ, frumoase şi înmiresmate, care s-au alcătuit în boabele viei sub acţiunea

binefăcătoare a luminii şi a căldurii soarelui. Şi aşa precum vinul nu se strică, ci continuă

să-şi trăiască viaţa după moartea strugurelui, devenind cu atât mai bun şi mai de preţ cu

cât e mai de demult, tot astfel şi în duhul omenesc nemuritor şi după moartea trupului, a

creierului şi a inimii şi după încetarea activităţii sufletului se continuă atât viaţa veşnică,

cât şi dezvoltarea nemărginită în direcţia binelui sau a răului.

Veşnica fericire a drepţilor şi munca cea de veci a păcătoşilor trebuie înţelese

în sensul că duhul nemuritor al celor dintâi, luminat şi nemărginit împuternicit după

slobozirea de trup, dobândeşte putinţa unei neţărmurite dezvoltări în sensul binelui şi al

dragostei lui Dumnezeu, într-o neîncetată comuniune cu Dumnezeu şi cu toate fiinţele

netrupeşti. Iar întunecatele duhuri ale răufăcătorilor şi ale potrivnicilor lui Dumnezeu,

care sunt într-o neîncetată părtăşie cu diavolul şi cu îngerii lui, se vor căzni veşnic prin

înstrăinarea de Dumnezeu - a Cărui sfinţenie o recunosc într-un sfârşit - şi printru acea

otravă de nesuferit pe care o ascund întru sine răutatea şi pizma, care cresc necurmat prin

neîncetata părtăşie cu centrul şi izvorul răutăţii - Satana.

Desigur, de chinurile cele veşnice ale marilor păcătoşi nu putem să-L

învinuim pe Dumnezeu şi să ni-L închipuim că Se răzbună neîncetat şi că osândeşte la

muncile cele de veci pentru păcatele unei vieţi scurte. Orice om primeşte şi are suflarea

Duhului Sfânt. Nimeni nu se naşte din duhul Satanei. Insă aşa cum norii negri întunecă şi

înghit lumina soarelui, tot asemenea şi făptuirile rele ale minţii, ale voinţei şi ale simţirii,

prin neîncetata lor repetare şi necurmata lor predominare, întunecă lumina lui

Iisus Hristos în sufletul omului rău, iar conştiinţa lui este tot mai mult şi mai mult

determinată de lucrarea duhului diavolului. Cine a îndrăgit răul, iar nu binele, acela singur

şi-a pregătit sieşi chinurile neîncetate în viaţa de veci.

Insă aici ne lovim de vechea dispută dintre libertatea voinţei şi determinism.

Doar marele Kant a dat o rezolvare profundă acestei dispute. [Sfântul Luca îl numeşte pe

Kant „mare" şi pentru că valoarea acestui filozof este recunoscută de ateii cărora li se

adresează principial această lucrare apologetică a ierarhului. Insă, cu adevărat mare este

cel care se face mic, în înţelesul că ajunge până la lepădarea de sine şi pe această cale

porneşte să biruie acea mândrie care a intrat în neamul omenesc prin căderea lui Adam.

Iar această biruinţă nu se poate dobândi decât în iad, biruind moartea dimpreună cu

Mântuitorul Hristos, Cel Care ne împărtăşeşte viaţa şi biruinţa Sa. Din această pricină, cu

adevărat mari sunt numai Sfinţii, iar mai devreme sau mai târziu vom vedea că biruinţa lor

este veşnică, pentru că este întru Domnul. Intre Părinţii noştri cei mari se numără şi

Sfântul Luca al Crimeii, care lăuntric grăia dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cu cei

slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice

chip, să mântuiesc pe unii" (1 Corinteni 9, 22)]. Libertatea nu îi poate fi atribuită omului,

în calitatea lui de fenomen ce aparţine lumii văzute, căci în această lume omul este supus

cauzalităţii. Asemenea fiecărui lucru din natură, el are un caracter empiric, prin care sunt

determinate reacţiile lui la acţiunile exterioare. Insă, prin duhul său, omul aparţine lumii

percepute cu mintea - lumea transcendentală - şi de aceea caracterul său empiric este

determinat nu doar de către acţiunile exterioare, ci şi de către duhul lui. Astfel - spune

Kant -, libertatea şi necesitatea, fiecare în sensul său deplin, pot exista concomitent, fără

să se contrazică, în una şi aceeaşi lucrare; tot astfel, orice lucrare a noastră este produs al

unor pricini înţelese cu mintea şi percepute cu simţurile.

Mai simplu exprimat, duhul omului este liber - duhul „suflă unde vrea..."

(Ioan 3, 8) -, însă sufletul inferior [senzorial] se supune legilor cauzalităţii. [Sfântul

Maxim Mărturisitorul spune: „Toate trupurile sunt, după fire, inerte; ele sunt mişcate de

suflet. Unele de suflet raţional, altele de suflet neraţional, şi iarăşi, altele de suflet fără

simţire. Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, alta este imaginativă şi

impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele.

Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă

acestea două, se împărtăşesc şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a

treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare" (Filocalia românească, voi. 2, „A treia

suta a capetelor despre dragoste", cap. 31-32)]

Până acum am vorbit doar despre nemurirea duhului. Insă, după mărturia

limpede a Scripturii, şi trupurile noastre vor învia întru viaţa veşnică şi vor fi părtaşe la

fericirea drepţilor ori la muncile tară de sfârşit ale păcătoşilor.

Iar aceasta este o piatră de poticnire pentru necredincioşi şi o taină adâncă

pentru cei credincioşi. Se socoteşte a fi cu neputinţă restabilirea şi învierea trupurilor, a

celor descompuse desăvârşit de putreziciune sau a celor care au ars, transformându-se în

pulbere şi gaze şi fiind descompuse în particule. însă dacă în timpul vieţii trupului duhul

era legat în cel mai strâns mod de acesta, cu toate organele şi ţesuturile, pătrunzând în

moleculele şi atomii trupului, fiind începutul organizator [al trupului], atunci de ce această

legătură trebuie să piară pentru totdeauna după moartea trupului? De ce este de

neconceput că această legătură de dincolo de moarte dăinuieşte pentru totdeauna şi că, în

momentul învierii de obşte, la glasul trâmbiţei Arhanghelului, se va reconstitui legătura

duhului nemuritor cu toate elementele fizice şi chimice ale trupului descompus şi iar se va

vădi puterea organizatoare şi ziditoare a duhului? Nimic nu dispare, ci doar se

preschimbă.

O altă problemă dificilă - o taină pentru credincioşi - constă în atingerea

ţelului învierii celor morţi în integralitatea lor pământească. Pentru noi este mult mai pe

înţeles nemurirea duhului eliberat de legăturile trupului. Dar de ce este necesară

participarea la viaţa veşnică nu numai a duhului, ci a omului în întregime, cu sufletul şi cu

trupul său?

Desigur, noi nu suntem în putere să pricepem desluşit taina iconomiei lui

Dumnezeu, însă totuşi Sfânta Scriptură ne dă putinţa să aducem lumină şi asupra acestui

aspect. Găsim la Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul o explicare până la un anumit

nivel a tainei învierii trupurilor omeneşti. Ei vorbesc limpede despre sfârşitul lumii,

despre înfricoşata şi marea catastrofa ce se va petrece în tot universul în timpul celei de a

doua Veniri a Mântuitorului Iisus Hristos.

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare,

stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui" (2

Petru 3, 10). Iar Sfântul Apostol Ioan înfăţişează viu această catastrofa mondială, cu

etapele sale aparte.

Aşadar, ce va fi mai departe? Care este scopul acestui cataclism?

„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care

locuieşte dreptatea" (2 Petru 3, 13).

„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel

dintâi au trecut; iar marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim,

pogorându-se din Cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.

Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii

şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge

orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu

vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le fac pe

toate" (Apocalipsa 21, 1-5). [în ediţia românească a Sfintei Scripturi avem aici: „Iată, noi

le facem pe toate"]

„Iată, noi le fac pe toate". Va veni vremea unei noi zidiri a lumii, a unui nou

pământ şi a unui cer nou. Totul va fi cu desăvârşire altfel şi noua noastră viaţă se va

desfăşura în condiţii întru totul noi. Şi în această viaţă noi trebuie să trăim plinătatea firii

noastre. Trebuie să ne însuşim simţiri cu totul înnoite şi trăiri luminate. Prin urmare, va fi

nevoie de acea activitate a duhului nostru pe care o numim acum inferioară - sufletul

fiziologic.

Cugetul nostru va lucra încordat întru cunoaşterea noii lumi, în condiţiile în

care duhul nostru, eliberat de împărăţia pământească şi de trupul păcatului, se va zidi şi se

va apropia de Dumnezeu. Mintea este parte a duhului nostru [veşnic] şi de aceea veşnic

trebuie să fie şi creierul nostru. Inima nemuritoare va fi concentrarea [centrul] unor trăiri

 [simţiri] noi, curate şi profunde.

Viaţa veşnică nu va fi numai viaţa duhului, eliberat de trup şi de suflet, ci şi

vieţuire în noul Ierusalim, pe care atât de viu a descris-o Sfântul Ioan Teologul în

Apocalipsa.

Nemurirea trupului, şi nu doar a duhului, poate că are şi alt scop, plin de

dreptate şi adevăr - ţelul este de a cinsti trupul Sfinţilor, ca pe o mare armă a duhului, care

mult s-a nevoit şi a suferit în timpul formării şi desăvârşirii duhului în viaţa pământească.

Iar trupurile marilor păcătoşi, care au fost unelte ale păcatului, desigur, vor fi supuse

pedepsei. înfricoşătoarele privelişti înfăţişate de Dante în „Infernul" probabil că nu sunt

numai un rod al fanteziei poetice. [Dante Alighieri a fost un poet şi filozof italian care a

trăit între anii 1256-1321]

Sfântul Apostol Pavel ne descoperă în mare măsură taina învierii trupurilor în

capitolul 15 al celei dintâi Epistole către Corinteni: „Dar va zice cineva: Cum înviază

morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi

murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de

altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup

al său... Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru

nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune,

înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc" (1 Corinteni

15, 35-38, 42-44).

Semănată în pământ, îngropată fiind, sămânţa putrezeşte, încetează să mai

existe ca sămânţă, însă din ea va creşte ceva mult mai mare, mult mai desăvârşit atât ca şi

complexitate, cât şi ca formă. Dumnezeu îi dă o nouă formă şi frumuseţe şi o viaţă plină

de folos şi desfătare.

Trupul omenesc este îngropat în pământ şi încetează să mai existe ca trup.

însă din elementele în care s-a descompus, asemenea celulelor seminţei de grâu, prin

puterea lui Dumnezeu va învia un nou trup, nu unul stricăcios, neputincios şi fară de

vlagă, ci un nou trup duhovnicesc, plin de putere, de nestricăciune şi de slavă.

„Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de al doilea este din

cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi

cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui

ceresc" (1 Corinteni 15, 47-49).

In timpul vieţii noastre, trupul nostru este pământesc, sufletesc, asemenea lui

Adam, iar după înviere va deveni altul, duhovnicesc, asemenea trupului ceresc al Celui de

al doilea Adam - Iisus Hristos, trup pe care 1-a avut după slăvită Sa înviere.

Noi nu cunoaştem toate însuşirile trupului înviat al Domnului Iisus Hristos.

Ştim numai că el trecea prin uşile încuiate şi putea să se facă dintr-o dată nevăzut (Luca

24, 36; Ioan 20, 19). El nu a fost recunoscut de îndată de către Apostoli şi mironosiţe. Cu

acest trup slăvit, Domnul S-a înălţat la Ceruri, iar trupul Său era un trup adevărat, pe care

l-au putut vedea Apostolii şi pentru care erau posibile funcţiile obişnuite ale trupului

omenesc [„Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a

mâncat înaintea lor" (Luca 24, 42-43)] (Luca 24, 42-43). Asemenea acestui trup al lui

Hristos vor fi şi trupurile noastre după învierea cea întru viaţa de veci.

Insă oare numai oamenii vor moşteni nemurirea? Marele cuvânt: „Iată, noi le

fac pe toate" (Apocalipsa 21, 5) se referă, desigur, nu doar la om, ci la întreaga creaţie,

cuprinde toată făptura. Am spus deja că duhul animalelor - fie şi în formă incipientă - este

duh de viaţă şi nu poate fi muritor, căci şi el este de la Duhul Sfânt. Şi la animale duhul

este unit cu trupul ca şi la oameni şi de aceea avem tot temeiul să ne aşteptăm ca şi

trupurile lor să existe în noua zidire, în noua lume, după pieirea celei de acum.

Despre aceasta vorbeşte şi Apostolul Pavel în capitolul 8 al Epistolei către Romani:

„Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-

o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie

părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună

suspină şi împreună are dureri până acum" (Romani 8, 19-20).

Toată făptura ar fi trăit în lumină şi în bucurie, de nu ar fi schimbat căderea lui

Adam întreaga devenire a lumii, însă în amarnica soartă a vieţii care a luat început din

voia păcătoasă a lui Adam, căruia Dumnezeu i-a supus făptura, aceasta a căzut în

stricăciune, în neorânduială şi în suferinţă. Şi pentru făptură este nădejde că în ziua

proslăvirii drepţilor - răscumpăraţi de Hristos din robia stricăciunii - va fi izbăvită şi ea de

suferinţă şi de stricăciune, adică se va face nestricăcioasă.

în noul Ierusalim, în noua lume, îşi vor afla loc şi animalele; acolo nu va fi

nimic necurat, iar noua zidire va dobândi îndreptarea şi sfinţirea cea de demult, după

Cuvântul lui Dumnezeu: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte"

(Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.) (Facerea 1,31).

Desigur, pentru făpturi, nemurirea nu va avea aceeaşi însemnătate ca şi pentru

om. Duhul lor primitiv nu poate să sporească la nesfârşit şi să se desăvârşească moral.

Pentru făpturile inferioare, viaţa veşnică va fi numai bucurie liniştită în desfătarea noii

străluciri a naturii şi în părtăşie cu omul, care nu le va mai chinui şi distruge. Omul va trăi

desăvârşit şi armonios în lumea nou zidită şi întreaga făptură îşi va afla loc întru aceasta.

Amin! Amin!