de Robert Flanagan
„Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)
Se povesteste despre o călugărită ortodoxă din Rusia secolului al XIX-lea că odată, grădina i-a fost răvăsită de niste animale. „De ce-ar trebui să mă tem? De fiarele sălbatice?” a fost reactia ei. Le-a vorbit animalelor, iar de atunci încolo, nu i-au mai deranjat lotul de legume. Relatări asemănătoare există despre Sf. Serafim, care s-a împrietenit cu un urs, precum si despre alti sfinti din regiunile traditional ortodoxe.
În acest articol, ne vom uita la câteva relatări venite din regiuni care nu sunt considerate în mod curent ca traditional ortodoxe: Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda – tările popoarelor celte, care, până în secolul al XI-lea, au făcut parte din Biserica sobornicească ortodoxă si ai căror sfinti si viată spirituală au mult de oferit lumii contemporane.
O trăsătură caracteristică sfintilor din regiunile celtilor este faptul că ei priveau universul real ca pe o unitate, a cărei integralitate fusese sfărâmată prin păcatul lui Adam si apoi restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin modul lor de viată, acesti sfinti întruchipau restaurarea acestui întreg al Creatiei, fie prin comunicarea cu îngerii si duhurile, fie printr-o trăire de înrudire cu toată lumea naturală.
Această trăsătură a sfintilor celti are un caracter cu totul ortodox. În minunatul său tratat „Despre întrupare”, Sfântul Atanasie spune: „(Dumnezeu) a oferit lucrarea Creatiei si ca pe un mijloc de cunoastere a Ziditorului… Astfel, a asternut trei căi înaintea oamenilor, prin care ei pot dobândi cunoasterea lui Dumnezeu: (mai întâi), pot să privească la imensitatea cerului si, cugetând la armonia Creatiei, să ajungă să-i cunoască Domnul — Cuvântul Tatălui.”
Apoi, Sfântul Atanasie spune că această cale nu era suficientă si că, „încovoiati sub plăcerile vremelnice si sub înselările si amăgirile duhurilor rele, oamenii nu si-au ridicat capetele către Adevăr”. Însă, chiar dacă lucrurile stau asa, lumea naturală, văzută în lumina lui Hristos, rămâne o cale de a-L cunoaste pe Dumnezeu: respectiv, o cale de mântuire.
Din lumea naturală face parte, bineînteles, si regnul animalelor. Animalele ne sunt familiare fie ca animale de companie, fie în grădini zoologice, iar întâlnite în sălbăticie, ne pot provoca teama. Reactiile noastre sunt extrem de diverse, în functie de locul în care le întâlnim. Acest fapt este, cu sigurantă, o caracteristică a „lumii acesteia” - un loc în care cel rău, duhul învrăjbirii este cel care domină. Este izbânda lui de fiecare dată când ne sare inima din piept când un soarece traversează podeaua, când un liliac zboară prea jos deasupra capului nostru, noaptea, sau când ne ciupeste un tântar.
Există o relatare despre Sfântul Kevin din Glendalough. Stând la rugăciune în picioare, într-o pozitie monahală folosită des de călugării celti – cu bratele întinse larg, în formă de cruce, o mierlă a venit si si-a făcut cuib si si-a depus ouăle în el, pe bratul sfântului. Pentru a nu tulbura ouăle, Sfântul Kevin a rămas în această pozitie până când au iesit puii din ele. La un moment dat, un înger a venit la el si i-a poruncit să pună capăt canonului. Sfântul a răspuns: „Nu este o nevointă mare pentru mine să îndur această durere, de a-mi tine mâna sub această mierlă, de dragul Împăratului cerurilor”. Această unitate, acest sentiment de a fi una cu ordinea creată – ordinea creată a lui Dumnezeu – răzbate din multe relatări despre sfintii celti. Este aceeasi unitate care străluceste si în relatarea despre călugărita din Rusia, mentionată la începutul acestui text.
Însă aici intră în joc mai mult decât această simplă cooperare cu Creatia. Este vorba si de armonia pe care animalele însele o aduc sferei umane. Sfântul Cuthbert din Lindisfarne avea o altă practică, frecventă printre monahii celti: aceea de a se ruga în apă, până la subtiori, adesea pentru durate mari de timp. Se spune că într-o zi, un alt monah s-a dus să vadă cum anume stătea Sfântul Cuthbert la rugăciune. După ce l-a privit timp îndelungat cum stătea în apă, monahul l-a văzut cum a iesit si s-a întins pe mal – moment în care două vidre au iesit din apă, suflându-i la picioare si încălzindu-i trupul cu trupurile lor.
Avem aici un semn care marchează începutul restaurării unitătii întregii Creatii căzute. Aceasta este călătoria lui Hristos în pustie: „Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice si-L slujeau îngerii” (Marcu 1:13). Fiintele ceresti si pământesti, menite să devină noua Creatie întru Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, sunt adunate în jurul Lui. Există o referite punctuală la această restaurare, în viata Sfântului Isaac Sirul. El scria următoarele:
Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el si se lipesc de el, ca de Stăpânul lor, dând din coadă si lingându-i mâinile si picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – este aceeasi mireasmă pe care o avea Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fata lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o si ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulceste mirosul oamenilor.
Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relatia cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Acesta poate fi motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru oameni. Ele sunt un semn al noii Creatii, al restaurării rudeniei dintre două părti diferite ale Creatiei. Cu unul sau două (sau mai multe!) animale în casă, omul are în fată atât o icoană (o reprezentare) a raiului, cât si a Împărătiei lui Dumnezeu, fiecare din noi fiind chemati să ne numim animalele, la fel cum a făcut si Adam si să trăiască în comuniune cu ele, fără frică. Acesta este un mod prin care se poate spune că animalele noastre ne simt mirosul în prospetimea lui – sau, s-ar putea spune, ne simt mireasma pe care o avea Adam înainte de cădere.
Ca să-l parafrazăm pe Isaia, când omul poate locui împreună cu pisica, sau cu câinele, sau cu hamsterul, sau – Doamne-ajută – cu sarpele, noi adăugăm un pas mic către către Împărătie; lucrăm un pic la recrearea raiului si dăm astfel un nou înteles sarcinilor mai putin poetice cum ar fi curătarea tăvitei cu nisip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu