"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației
În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale.
Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”.
Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...
C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă.
Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.
Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea.
Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura.
Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire.
Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”.
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie:
„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.
Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor.
Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.
În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”.
Cu dragoste întru Hristos,
Starețul Trifon
"What will We Experience in the After Life?"
Starețul Trifon
În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale.
Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”.
Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...
C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă.
Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.
Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea.
Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura.
Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire.
Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”.
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie:
„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.
Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor.
Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.
În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”.
Cu dragoste întru Hristos,
Starețul Trifon
"What will We Experience in the After Life?"
Thoughts on the Oneness of Creation
The Church has wisely refrained from pronouncing conclusively regarding the afterlife, for much remains unknown. We will not truly understand what awaits us after this life until we have entered into the afterlife. As Orthodox Christians, we simply accept the Nicaeo-Constantinopolitan Creed, reciting the words, "I look for....the life of the world to come."
By God's grace and our cooperation with this grace, we expect to inherit eternal life. We believe that all beings who have been a part of our lives will also be there. Some of us would even hope, along with C.S. Lewis, that it might be possible Paradise will also include our beloved pets, and even the animals that have contributed in a myriad of ways to our own well being. Would it be possible that the cow that provided milk for our children, and cheese for our table, might one day join us in a Paradise where there is no death and no pain?
C.S. Lewis describes something like this in his book "The Great Divorce" in which a sanctified lady in paradise is accompanied by a myriad of animals as she walks in glory through the fields of Paradise. As I have enjoyed the affection and loyalty of our monastery's wonderful Norwegian Forest Cat, Hammi, it would seem to me a Paradise without this loving little creature, would be wanting. Even the eternal loss of our hens, who've provided us with so many wonderful, fresh eggs, and given me so much delight, as I've watched them enjoying their free range lives, would seem sad to me.
This is simply my opinion, and I look forward to the possibility of meeting with the many beloved dogs and cats whose lives I have shared, over my sixty-eight years. The saints saw animals as creatures of God, created as gifts of God's love, and therefore resisted negligence or indifference when these animals were under their charge.
Saint Paul of Obnora was known to converse with birds, and Saint Seraphim of Sarov made friends with a bear. Saint Anthony the Great had a friendship with a lion. Saint Modestos viewed animals as sublime and mysterious gifts from God, and would often bless the livestock of the faithful - praying for their health and survival and glorifying in the vastness and beauty of all that God made. I myself, for some thirteen years, have blessed our cat Hammi, as I've let him out of the library after his night of sleep.
The traditional lands of Britain, Scotland, Wales and Ireland, all lands of the Celtic peoples, which, until the 11th century were part of the unified Orthodox Catholic Church and whose saints and spiritual life have much to offer the contemporary world, saw all of reality as a single unity. These saints knew, as all of the holy saints of the Church have known, that the wholeness of creation had been torn apart by the sin of Adam, and was restored by the saving act of Christ. In their lives they embodied the restoration of wholeness in creation, whether by communication with angels and spirits, or by kinship with all of the natural world.
Saint Athanasius said, "(God) provided the work of creation also as a means by which the Maker might be known … Three ways thus lay open to them, by which they might obtain the knowledge of God. (First), they could look up to the immensity of heaven, and by pondering the harmony of creation come to know its Ruler, the Word of the Father." Thus, the natural world, seen in the light of Christ, remains a way to know God, that is, a way of salvation.
The oneness of our relationship with Creation is brought to life with the story of Saint Kevin of Glendalough. While standing at prayer in a traditional Celtic monastic position with his arms outstretched in the form of a cross, a blackbird built a nest on his arm and laid her eggs. Saint Kevin, not wanting to disturb her nest, stayed in the position until the eggs were hatched. The saint is said to have stated, "It is no great thing for me to bear this pain of holding my hand under the blackbird for the sake of heaven's king."
In the beginning of the restoration of the unity in the entire fallen cosmos, Christ went out into the desert and "He was with the wild beasts, and the angels served Him" (Mark 1:13). These heavenly and earthly creatures who were destined to become the new creation in the God-Man Jesus Christ were assembled around Him. There is a pointed reference to this restoration in the life of St Isaac of Syria, when he wrote:
The humble man approaches wild animals, and the moment they catch sight of him their ferocity is tamed. They come up and cling to him as their Master, wagging their tails and licking his hands and feet. They scent as coming from him the same fragrance that came from Adam before the transgression, the time when they were gathered together before him and he gave them names in Paradise. This scent was taken away from us, but Christ has renewed it and given it back to us at his coming. It is this which has sweetened the fragrance of humanity.
In other words, the state of likeness to God in Christ to which he had risen enabled him to be with the wild beasts just as Adam was in his naming of them. And, I suspect the reason pets are so important to we humans is that they aid in our journey into the restoration of kinship between two different parts of creation. Our pets become like all the animals were in the beginning, when Adam was charged with naming them.
When the human can lie down with the cat, or the dog, or the chicken, (to paraphrase Isaiah) we aid the advancement of the Kingdom just a little, work to recreate Paradise just a little, and so give new meaning to such menial tasks as cleaning out the chicken coop, or the litter box.
Finally, as one of my favorite bishops said, "Animals were with Adam and Eve in Paradise, so why on earth wouldn't they also be in Heaven (Metropolitan Kallistos Ware)?"
With love in Christ,
Photo: Hammi in one of his more relaxed modes.
Foarte frumos.
RăspundețiȘtergereMutumim parinte.