marți, 3 noiembrie 2015

Când au început oamenii și animalele să ucidă pentru a se hrăni? - Sfantul Vasile cel Mare

Deoarece am căzut din desfătarea cea adevărată din Rai, ne-am năs­cocit desfătări nelegitime (iar fuga după aceste desfătări se face cu păcat, cu nesaţ, cu iscodire). Şi, de vreme ce nu mai vedem pomul vieţii, nici nu ne bucurăm cu frumuseţea aceea, ni s-au dat de acum ca bucurie măcelari şi brutari şi feluri de prăjituri şi de miresme şi cele de felul acesta, care mângâie căderea noastră de acolo.

„Iată, v-am dat vouă tot pomul care are rod în el, va fi vouă, zice, spre mâncare.” (Facere 1, 29)

Nimic să nu treacă cu vederea Biserica! Toate sunt legiuite. Nu a zis: v-am dat vouă peştii mării spre mâncare, v-am dat dobitoacele, târâtoarele, păsările, jivinele cele cu patru picioare. Căci nu pentru aceasta au fost zidite. Ci prima punere de lege a îngăduit bucurarea de roade. Căci încă ne socotim vrednici de Rai şi de petrecerea în el. Este ca o taină care se păstrează în ascuns pentru că nu numai nouă, ci şi tuturor animalelor necuvântătoare li s-a rânduit aceeaşi hrană din roadele pământului şi din seminţe. Căci zice: „Iată, v-am dat vouă toată iarba ce încolţeşte, care face sămânţă de semănat care este deasupra pământului, şi tot copacul ce are în sine rod cu sămânţă de semănat; vouă vor fi spre mâncare şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi la toată târâtoarea care se târăşte pe pământ” (Facere 1, 30).

Ar zice cineva: acum vedem pe cele mai multe dintre fiare că nu se hrănesc cu roade. Căci cu care roadă se mulţumeşte leopardul să se hrănească? Ce roadă poate să hrănească pe leu? Ci să ştie că şi acestea, fiind supuse sub legea firii, cu roade se hrăneau mai întâi, dar, deoarece omul s-a abătut de la modul lui de viaţă şi a ieşit din hotarele cele date lui după potop, văzând Domnul pe oameni necruţători, le-a îngăduit să se bucure de toate. „Pe toate acestea le veţi mânca ca pe nişte buruieni de iarbă.” (Facerea 9, 3) Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace îndată au luat slobozenia mâncării de cărnuri.

Deci de aceea s-a făcut leul mâncător de carne. De aceea şi vulturii aşteaptă mortăciunile. Căci într-adevăr, nici vulturii nu scrutau împrejurul pământului îndată ce s-au născut animalele, fiindcă încă nu murise ceva din cele însemnate sau făcute de Dumnezeu, ca să se hrănească vulturii. Căci nici firea nu se scindase, pentru că era în floare. Nici vânătorii nu devorau, căci încă nu era o îndeletnicire a oamenilor. Nici fiarele nu sfâşiau, pentru că nu mâncau carne. Iar obiceiul vulturului se trage de la mor­tăciuni. Aşa încât nu erau [trupuri] moarte, încă nu erau mirosuri de hoit, nu era încă aceasta mâncarea vulturilor. Ci toţi se hrăneau la fel cu lebedele şi toate [animalele] păşteau pe pajişti. Şi, la fel cum vedem câinii că pasc ierburi adesea pentru leac, nu pentru că le este firească hrana, ci pentru că necuvântătoarele vin la cele folositoare datorită unei învăţături neînvăţate a firii (Dumnezeu le-a sădit în instinct modalitatea de a se hrăni şi a supravieţui. De aceea pot deosebi după miros pe cele folositoare de cele vătămătoare), socoteşte că aceasta s-a întâmplat atunci şi cu animalele carnivore. Li se părea că iarba le este hrană și nu se atacau unele pe altele.

Însă astfel era facerea dintâi, precum va fi după acestea refacerea [tuturor]. Şi se întoarce omul la aşezarea lui de odini­oară, lăsând răutatea, viaţa aceasta cu multe griji, robia sufletului pentru cele lumeşti (în grija lumească sunt ascunse răutatea și hrăpirea. Altceva este Raiul, negrija cea bună, seninăta­tea sufletului). Lepădând toate acestea, se întoarce la viaţa aceea din Rai, nerobită patimilor trupului, liberă, în tovărăşia lui Dumnezeu, petrecătoare deopotrivă cu îngerii.

Aşadar, ni se spun acestea nu pentru că vrem să ni se închidă folosirea bucatelor date nouă de la Dumnezeu, ci ca să fericim timpul care a trecut. Că astfel era viaţa, încât nu mai era nevoie de nimic. Că era de o manieră, încât oamenii aveau nevoie de puţine lucruri pentru tihna vieţii. Că diver­sitatea modului de viaţă ni s-a făcut pricină de păcat. Căci, deoarece am căzut din desfătarea cea adevărată din Rai, ne-am năs­cocit desfătări nelegitime (iar fuga după aceste desfătări se face cu păcat, cu nesaţ, cu iscodire). Şi, de vreme ce nu mai vedem pomul vieţii, nici nu ne bucurăm cu frumuseţea aceea, ni s-au dat de acum ca bucurie măcelari şi brutari şi feluri de prăjituri şi de miresme şi cele de felul acesta, care mângâie căderea noastră de acolo (cred că de aceea şi Biserica face dezlegare la bucate în praznice. Pentru noi este o desfătare. Dar mâncărurile felurite nu sunt decât o desfătare năs­cocită de nebunia noastră).

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai, traducere din limba greacă de Ieromonah Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 64-67)

vineri, 5 iunie 2015

Everyone should see this side of cows

Everyone should see this side of cows. They are very intelligent, extremely emotional beings..The way we treat them his heart-breaking, as they are not often seen in this light.



Everyone should see this side to cows.
Warning: you're probably going to want to go out and hug a cow after watching this.
Posted by Animals Australia on 21 Mai 2015

"happy Cows" Kuhrettung Rhein Berg english subtitles / vacas liberadas

marți, 26 mai 2015

Animals need love





Torn from his mother at a young age, Salvador the cow spent his early days in a Chilean dairy farm sleeping in his own filth in a tiny cage, waiting to be killed and sold as veal. 

Luckily, he was rescued by animal sanctuary Santuario Igualdad Interespecie where he was cared for and grew into a healthy young bull. 

Now he enjoys sweets moments like this, cuddling his rescuers.

vineri, 25 aprilie 2014

"De la mic la mare, maidanezi si galaxii" - Mihai Caragiu

O TACTICA frecvent utilizata de suporterii infamei legi a uciderii este insinuarea existentei  unei falii intre cei ce se opun exterminarii cainilor strazii si cei ce iubesc copiii. Astfel, multi dintre suporterii numitei legi (supranumita "a lui Ionut") alterneaza la tot pasul (cu o frecventa prea mare pentru a proveni dintr-o atitudine sincera) declaratiile de netarmurita dragoste fata de copii cu strigatele belicoase chemand la actiune nemiloasa si neintarziata a guvernului hingheresc (dar niciodata suficient de hingheresc in opinia lor) impotriva putin norocoaselor (si frecvent abuzatelor) animale ale strazii, relativizand crimele si abuzurile comise de cei ce considera ca si-au descoperit, prin acte groaznice, o chemare civica in materie de implementare a 'eutanasiei'.  Iar jurnalismul galben, atat de raspandit mai nou pe meleagurile carpatine, functioneaza, in relatarile despre animalele strazii, ca o retea de megafoane stridente prin care se instiga la o ostilitate generala si razboi total.

Bineinteles, insinuarile lobby-ului anti-maidanez, imbracat in haina dragostei de om (mai ales cand numitul om se intampla sa fie hingher - oficial sau ‘freelancer’, asta nu conteaza atata timp cat se dovedeste a fi stahanovist in materie de exterminare) continua neperturbate de nimic, in nici un caz de cei care marturisesc o cultura a vietii neciuntita (pentru care dragostea de viata se aplica in mod necesar tuturor colturile Creatiei inradacinata in Logos). Astfel,  suporterii holocaustului prietenilor omului ajunsi in strada sunt intr-o perpetua stare de tagada: pentru multi dintre cei angajati agresiv in politica uciderii, batutul cu pumnii in piept in materie de ordine civica si grija fata de copii si familie reprezenta un mecanism compensator subcontient in reactie la enorma densitate de ganduri de ucidere ce le le consuma neuronii in mod constant.

Insa cum "ucideti-i" nu prea da bine ca PR (in special in tarile civilizate), se incearca alternarea unor metode noi, cu speranta ametirii constiintelor expuse la ororile proiectului ucideri in masa: lumea trebuie sa stea linistita, pentru ca acolo sus exista lingai guvernamentali inzorzonati cu nume ce dau bine la public cum ar fi "responsabilitate civica" (cod pentru iresponsabilitate, cel putin prin expunerea, destructiva pe termen lung, a tinerilor la macabrul acestui macel), "mame pentru mame" (cod pentru "mame pentru ucidere" - care isi folosesc mult prea mult timp facand lobby pentru legea lui Ionut,  si mult prea putin timp pentru adresarea adevaratelor orori din viata copiilor din Romania, care ocupa un loc infam - 1 (unu!) - in clasamentul european al copiilor abandonati, aparent in numar de 40000).

Si, daca asta nu e suficient, se arunca la bataie solutia ultima, cu speranta de a maximiza acceptarea legii uciderii de catre poporul dreptcredincios.  Astfel,  adevaruri profunde legate de credinta sunt aruncate in focul luptei. Acestea variaza de la “Omul este creat dupa Chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (implicatia find ca indreptatirea atarna de partea omului si nu a animalelor), cu consecinta ca “sufletul omenesc este mai valoros decat intreg universul material”, la invocarea simbolului de credinta, “Pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire…”  - iarasi, implicatia fiind aici ca Intruparea vizeaza oamenii, si nu animalele (sau, prin extensie, natura). Din pacate, in contextul particular al “crizei maidanezilor”, acestea sunt suspecte din start de luare a numelui Domnului in desert - reflectata in intentia putreda de folosire a adevarurilor adanci de credinta ca unelte, fie de agitatie/propovaduire a uciderii, fie de legitimizarea implicita a celor ce comit acte de abuz impotriva animalelor. Mai mult decat atat, invocarea lor in acest context nu reprezinta catusi de putin argumente valide, in sensul ca acceptarea lor nu atrage dupa sine in mod necesar acceptarea uciderii in masa a cainilor strazii (de abandonarea carora omul este singurul raspunzator). Din contra, se poate argument ca este mai probabil ca acceptarea lor sa conduca la o autentica opozitie crestina in fata chemarilor la participarea in holocaustul maidanezilor. O prezenta autentica a Chipului lui Dumnezeu in om nu inseamna o carte alba pentru un comportament arbitrar vis-a-vis de Creatie, ci mai degraba o pastorire-ingrijire a acesteia in duhul iubirii, fara de care, “nimic nu e”.

Nu orice dezaxat care intentioneaza sa-si testeze propriile “talente” in ale cruzimii, fluturandu-si  sabia, pistolul sau funia, cu balele de anticipare prosteasca risipindu-i-se pe langa colturile gurii in asteptarea primului catel ratacitor care va avea proasta inspiratie sa-i intre in colimator, poate pretinde acoperire in baza “continerii” Chipului lui Dumnezeu. Nimeni nu “poseda” Chipul, iar acesta nu este o comoditate si in consecinta nu poate fi folosit ca “moneda de schimb” prin care sa-ti legitimezi toate murdariile in care te angajezi vis-a-vis de natura, fie acestea in gandire/intentie, in simtire, sau in faptuire. Din contra, o intelegere traitoare a adevarului de credinta legat de Chip si asemanare va arata ca intentia de abuz al Creatiei in orice forma intuneca Chipul si arunca in ridicol orice referinta legitimizatoare ce-L invoca.  

Cu toate ca este un adanc adevar in pronuntarea potrivit careia “toate galaxiile nu se pot compara cu sufletul unui om” (remarca a PF Daniel in Septembrie 2013), putini ar putea sa articuleze aici – elaborand dincolo de clisee - raspunsuri coerent la intrebari ca “de ce nu se pot compara?” sau “care sunt consecintele acestei incomparabilitati?”… Iar misterul frumusetii unice sufletului uman, a luminii transcendente a acestuia, a bunatatii ascunse in adanc, se risipeste in neant (alaturi de frumoasa pronuntare despe suflet tronand peste galaxii  – care devineo  vorba goala) atunci cand persoana umana consimte (in gand/intentie), la desfigurarea Creatiei (care are si ea propria lumina, ancorata in loghii Creatiei - particelele din Logos ce daruiesc temei, ratiune de a fi, oricarei fiinte create).

Nu ma refer aici numai la cei ce maltrateaza, cu o cruzime criminala, animalele strazii, ci in special (parafrazand si adaptand situatiei prezente un pasaj memorabil din C.S. Lewis) la ”birocratii erei manageriale”, la guvernantii si parlamentarii nostri ce-si fac veacul in “birouri curate cu mocheta, bine incalzite si bine iluminate”, din comfortul carora au hotarat, prin Legea 258/2013 (de revansa a bipezilor), s-o puna de-o alianta lucrativa cu mafia hinghereasca.  Aceasta lege a turnat gaz peste deja existentul foc mocnit al unei neaose culturi de abuz si neglijenta in raport cu animalele. In asemenea conditii , “generoasa” oferta facuta maidanezilor (care, evident, nu pot sa o refuze), carora le sunt acordate 14 zile de suferinta in infamele adaposturi de exterminare (conducatorii carora au dezvoltat o alergie crunta la controlul public) pana la ucidere sau adoptie (ingreunata, prin “normele” guvernului hingheresc , pana intr-o zona de absurd birocratic Kafkian) devine praf in ochi, si o palma data romanilor a caror sensibilitate ii face sa rejecteze acest construct legislativ hingheresc. Cu alte cuvinte, legea 258 reprezinta, gratie managerilor vremelnici ai Romaniei, inca o alta piesa (pretins “correcta politic”) intr-un edificiu al cruzimii si nesimtirii umane in raport cu nenorocoasele animale ale strazii.

As incheia cu un mic exercitiu, in care vom zabovi initial la imensitatea cosmosului  si la structurile sale indepartate. Odata ce am stat sufficient de mult cu mintea acolo, la aceasta geografie cosmica de “deep field”, sa ne rotim gandurile, sau imaginatia, la un caine al strazii. Bland si speriat (cel mai probabil), pe o strada sau pe un camp, cu speranta ca cineva il va place si il va sprijini in eforturile sale de a trai… Daca nu vom descoperi , intr-o fulgerare mentala surprinzatoare, un adevarat miracol in “mica diferenta” intre simpla existenta  a maidanezului  si fundalul glacial al cosmosului indepartat, inseamna ca nu avem nici o sansa sa apreciem (sau sa descoperim inteles in) miracolul din “marea diferenta”  intre sufletul omului (pastor iubitor al Creatiei, asa trebuie dupa Chip si asemanare) si numitul covor galactic. Exercitiul se poate repeta, inlocuind maidanezul cu alte finite vii, cum ar fi o albina… un brad… o vanata:  astfel, sa incercam descoperirea miracolului in “cele mici” si prin aceasta sa ne vindecam de impietrirea inimii, prin compasiune si dragoste fata de Creatie.

(sursa: http://mihaicaragiu.blogspot.ro/2014/04/de-la-mic-la-mare-maidanezi-si-galaxii.html)

sâmbătă, 29 martie 2014

Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?


"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației

Starețul Trifon

În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale. 

Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”. 

Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...

C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă. 

Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.

Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea. 

Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura. 

Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire. 

Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”. 
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie: 

„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor. 

Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.

În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”. 

Cu dragoste întru Hristos, 

Starețul Trifon


"What will We Experience in the After Life?" 
Thoughts on the Oneness of Creation

There is no formal doctrine in the Orthodox Church concerning the afterlife for animals, including our pets. Those Fathers of the Church who have expressed themselves on this matter were simply expressing theological opinions that have not become universally accepted, and remain known as "theologoumena" (personal opinion). 

The Church has wisely refrained from pronouncing conclusively regarding the afterlife, for much remains unknown. We will not truly understand what awaits us after this life until we have entered into the afterlife. As Orthodox Christians, we simply accept the Nicaeo-Constantinopolitan Creed, reciting the words, "I look for....the life of the world to come."

By God's grace and our cooperation with this grace, we expect to inherit eternal life. We believe that all beings who have been a part of our lives will also be there. Some of us would even hope, along with C.S. Lewis, that it might be possible Paradise will also include our beloved pets, and even the animals that have contributed in a myriad of ways to our own well being. Would it be possible that the cow that provided milk for our children, and cheese for our table, might one day join us in a Paradise where there is no death and no pain?

C.S. Lewis describes something like this in his book "The Great Divorce" in which a sanctified lady in paradise is accompanied by a myriad of animals as she walks in glory through the fields of Paradise. As I have enjoyed the affection and loyalty of our monastery's wonderful Norwegian Forest Cat, Hammi, it would seem to me a Paradise without this loving little creature, would be wanting. Even the eternal loss of our hens, who've provided us with so many wonderful, fresh eggs, and given me so much delight, as I've watched them enjoying their free range lives, would seem sad to me.

This is simply my opinion, and I look forward to the possibility of meeting with the many beloved dogs and cats whose lives I have shared, over my sixty-eight years. The saints saw animals as creatures of God, created as gifts of God's love, and therefore resisted negligence or indifference when these animals were under their charge.

Saint Paul of Obnora was known to converse with birds, and Saint Seraphim of Sarov made friends with a bear. Saint Anthony the Great had a friendship with a lion. Saint Modestos viewed animals as sublime and mysterious gifts from God, and would often bless the livestock of the faithful - praying for their health and survival and glorifying in the vastness and beauty of all that God made. I myself, for some thirteen years, have blessed our cat Hammi, as I've let him out of the library after his night of sleep.

The traditional lands of Britain, Scotland, Wales and Ireland, all lands of the Celtic peoples, which, until the 11th century were part of the unified Orthodox Catholic Church and whose saints and spiritual life have much to offer the contemporary world, saw all of reality as a single unity. These saints knew, as all of the holy saints of the Church have known, that the wholeness of creation had been torn apart by the sin of Adam, and was restored by the saving act of Christ. In their lives they embodied the restoration of wholeness in creation, whether by communication with angels and spirits, or by kinship with all of the natural world.

Saint Athanasius said, "(God) provided the work of creation also as a means by which the Maker might be known … Three ways thus lay open to them, by which they might obtain the knowledge of God. (First), they could look up to the immensity of heaven, and by pondering the harmony of creation come to know its Ruler, the Word of the Father." Thus, the natural world, seen in the light of Christ, remains a way to know God, that is, a way of salvation.

The oneness of our relationship with Creation is brought to life with the story of Saint Kevin of Glendalough. While standing at prayer in a traditional Celtic monastic position with his arms outstretched in the form of a cross, a blackbird built a nest on his arm and laid her eggs. Saint Kevin, not wanting to disturb her nest, stayed in the position until the eggs were hatched. The saint is said to have stated, "It is no great thing for me to bear this pain of holding my hand under the blackbird for the sake of heaven's king."

In the beginning of the restoration of the unity in the entire fallen cosmos, Christ went out into the desert and "He was with the wild beasts, and the angels served Him" (Mark 1:13). These heavenly and earthly creatures who were destined to become the new creation in the God-Man Jesus Christ were assembled around Him. There is a pointed reference to this restoration in the life of St Isaac of Syria, when he wrote:

The humble man approaches wild animals, and the moment they catch sight of him their ferocity is tamed. They come up and cling to him as their Master, wagging their tails and licking his hands and feet. They scent as coming from him the same fragrance that came from Adam before the transgression, the time when they were gathered together before him and he gave them names in Paradise. This scent was taken away from us, but Christ has renewed it and given it back to us at his coming. It is this which has sweetened the fragrance of humanity.

In other words, the state of likeness to God in Christ to which he had risen enabled him to be with the wild beasts just as Adam was in his naming of them. And, I suspect the reason pets are so important to we humans is that they aid in our journey into the restoration of kinship between two different parts of creation. Our pets become like all the animals were in the beginning, when Adam was charged with naming them. 

When the human can lie down with the cat, or the dog, or the chicken, (to paraphrase Isaiah) we aid the advancement of the Kingdom just a little, work to recreate Paradise just a little, and so give new meaning to such menial tasks as cleaning out the chicken coop, or the litter box. 

Finally, as one of my favorite bishops said, "Animals were with Adam and Eve in Paradise, so why on earth wouldn't they also be in Heaven (Metropolitan Kallistos Ware)?"

With love in Christ,

Photo: Hammi in one of his more relaxed modes.


sâmbătă, 22 martie 2014

Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Oameni si animale în Împărătie

De Robert Flanagan
Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)
Se povesteste despre o călugărită ortodoxă din Rusia secolului al XIX-lea că odată, grădina i-a fost răvăsită de niste animale. „De ce-ar trebui să mă tem? De fiarele sălbatice?” a fost reactia ei. Le-a vorbit animalelor, iar de atunci încolo, nu i-au mai deranjat lotul de legume. Relatări asemănătoare există despre Sf. Serafim, care s-a împrietenit cu un urs, precum si despre alti sfinti din regiunile traditional ortodoxe.
În acest articol, ne vom uita la câteva relatări venite din regiuni care nu sunt considerate în mod curent ca traditional ortodoxe: Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda – tările popoarelor celte, care, până în secolul al XI-lea, au făcut parte din Biserica sobornicească ortodoxă si ai căror sfinti si viată spirituală au mult de oferit lumii contemporane.
O trăsătură caracteristică sfintilor din regiunile celtilor este faptul că ei priveau universul real ca pe o unitate, a cărei integralitate fusese sfărâmată prin păcatul lui Adam si apoi restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin modul lor de viată, acesti sfinti întruchipau restaurarea acestui întreg al Creatiei, fie prin comunicarea cu îngerii si duhurile, fie printr-o trăire de înrudire cu toată lumea naturală.
Această trăsătură a sfintilor celti are un caracter cu totul ortodox. În minunatul său tratat „Despre întrupare”, Sfântul Atanasie spune: „(Dumnezeu) a oferit lucrarea Creatiei si ca pe un mijloc de cunoastere a Ziditorului… Astfel, a asternut trei căi înaintea oamenilor, prin care ei pot dobândi cunoasterea lui Dumnezeu: (mai întâi), pot să privească la imensitatea cerului si, cugetând la armonia Creatiei, să ajungă să-i cunoască Domnul — Cuvântul Tatălui.”
Apoi, Sfântul Atanasie spune că această cale nu era suficientă si că, „încovoiati sub plăcerile vremelnice si sub înselările si amăgirile duhurilor rele, oamenii nu si-au ridicat capetele către Adevăr”. Însă, chiar dacă lucrurile stau asa, lumea naturală, văzută în lumina lui Hristos, rămâne o cale de a-L cunoaste pe Dumnezeu: respectiv, o cale de mântuire.
Din lumea naturală face parte, bineînteles, si regnul animalelor. Animalele ne sunt familiare fie ca animale de companie, fie în grădini zoologice, iar întâlnite în sălbăticie, ne pot provoca teama. Reactiile noastre sunt extrem de diverse, în functie de locul în care le întâlnim. Acest fapt este, cu sigurantă, o caracteristică a „lumii acesteia” - un loc în care cel rău, duhul învrăjbirii este cel care domină. Este izbânda lui de fiecare dată când ne sare inima din piept când un soarece traversează podeaua, când un liliac zboară prea jos deasupra capului nostru, noaptea, sau când ne ciupeste un tântar.
Există o relatare despre Sfântul Kevin din Glendalough. Stând la rugăciune în picioare, într-o pozitie monahală folosită des de călugării celti – cu bratele întinse larg, în formă de cruce, o mierlă a venit si si-a făcut cuib si si-a depus ouăle în el, pe bratul sfântului. Pentru a nu tulbura ouăle, Sfântul Kevin a rămas în această pozitie până când au iesit puii din ele. La un moment dat, un înger a venit la el si i-a poruncit să pună capăt canonului. Sfântul a răspuns: „Nu este o nevointă mare pentru mine să îndur această durere, de a-mi tine mâna sub această mierlă, de dragul Împăratului cerurilor”. Această unitate, acest sentiment de a fi una cu ordinea creată – ordinea creată a lui Dumnezeu – răzbate din multe relatări despre sfintii celti. Este aceeasi unitate care străluceste si în relatarea despre călugărita din Rusia, mentionată la începutul acestui text.
Însă aici intră în joc mai mult decât această simplă cooperare cu Creatia. Este vorba si de armonia pe care animalele însele o aduc sferei umane. Sfântul Cuthbert din Lindisfarne avea o altă practică, frecventă printre monahii celti: aceea de a se ruga în apă, până la subtiori, adesea pentru durate mari de timp. Se spune că într-o zi, un alt monah s-a dus să vadă cum anume stătea Sfântul Cuthbert la rugăciune. După ce l-a privit timp îndelungat cum stătea în apă, monahul l-a văzut cum a iesit si s-a întins pe mal – moment în care două vidre au iesit din apă, suflându-i la picioare si încălzindu-i trupul cu trupurile lor.
Avem aici un semn care marchează începutul restaurării unitătii întregii Creatii căzute. Aceasta este călătoria lui Hristos în pustie: „Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice si-L slujeau îngerii” (Marcu 1:13). Fiintele ceresti si pământesti, menite să devină noua Creatie întru Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, sunt adunate în jurul Lui. Există o referite punctuală la această restaurare, în viata Sfântului Isaac Sirul. El scria următoarele:
Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el si se lipesc de el, ca de Stăpânul lor, dând din coadă si lingându-i mâinile si picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – este aceeasi mireasmă pe care o avea Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fata lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o si ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulceste mirosul oamenilor.
Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relatia cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Acesta poate fi motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru oameni. Ele sunt un semn al noii Creatii, al restaurării rudeniei dintre două părti diferite ale Creatiei. Cu unul sau două (sau mai multe!) animale în casă, omul are în fată atât o icoană (o reprezentare) a raiului, cât si a Împărătiei lui Dumnezeu, fiecare din noi fiind chemati să ne numim animalele, la fel cum a făcut si Adam si să trăiască în comuniune cu ele, fără frică. Acesta este un mod prin care se poate spune că animalele noastre ne simt mirosul în prospetimea lui – sau, s-ar putea spune, ne simt mireasma pe care o avea Adam înainte de cădere.
Ca să-l parafrazăm pe Isaia, când omul poate locui împreună cu pisica, sau cu câinele, sau cu hamsterul, sau – Doamne-ajută – cu sarpele, noi adăugăm un pas mic către către Împărătie; lucrăm un pic la recrearea raiului si dăm astfel un nou înteles sarcinilor mai putin poetice cum ar fi curătarea tăvitei cu nisip.

marți, 11 februarie 2014

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

“Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”.

luni, 6 ianuarie 2014

TOP BLOG 2013 ales de RO-THEORIA: Sfintii si animalele

"In opinia RO-THEORIA, cel mai bun blog al anului 2013 este:
Sfintii si animalele
Motivatia selectiei: acest blog, "Un blog despre dragostea și purtarea de grijă a Sfinților Părinți față de animale", in conjunctie cu pagina corespunzatoare de Facebook (Sfinti Parinti iubitori de animale) ofera un raspuns crestin ortodox adecvat, documentat, si de o necesitate urgenta (chiar providentiala) in contextul avalansei de abuzuri la adresa animalelor in 2013 intr-o tara in care 86% se declara crestin ortodoxa!

Blogul Sfintii si animalele risipeste astfel ignoranta, naivitatea, aberatiile sau strategia propagandistica (dupa caz) a celor ce incearca sa ascunda sau macar sa minimizeze abuzurile la adresa animalelor prin asimilarea crestinescului "chip si asemanare" cu un cec in alb care ar legitima puterea discretionara a omului  vazut de facto ca si "Despot al Creatiei", caruia Creatorul i-ar oferi, chipurile, o... imunitate (gen "thumbs up") in perpetuitate vis-a-vis de orice fel de actiune.

Multumita blogului Sfintii si animalele, care ofera un solid "contraargument pentru cei care se exprima in favoarea uciderii cainilor maidanezi invocandu-L pe Dumnezeu ca fiind de partea lor", "legea uciderii" se vadeste a fi imposibil de sustinut cu argumente crestine.

Felicitari, si mult succes.

Mihai Caragiu, admin RO-THEORIA"


Multumim mult, Mihai Caragiu!

duminică, 22 decembrie 2013

Puteti comanda icoane

Doriti o icoana pictata pe sticla cu Sfantul Modest, ocrotitorul animalelor? Sau cu alt sfant ocrotitor al animalutelor? Puteti face o comanda Mariei aici sau la adresa ei de mail doar_eu_yy@yahoo.com . O icoana cu Sfantul Modest pictata ca cea din imagine este 130 de lei.




In imagine este Fram, pisoiul Mariei, si icoana cu Sfantul Modest pictata de Maria ca multumire adusa sfantului pentru ca l-a vindecat pe Fram. (cititi istoria aici ihttp://smecherulfram.blogspot.ro/2013/01/fram-fost-foarte-bolnav-dar-s.html )

vineri, 20 decembrie 2013

Cuviosul Gherman de Alaska, Făcătorul de Minuni – 13 decembrie

Părintele Gherman hrănea păsările cu pește uscat, iar acestea se adunau în stoluri dimprejurul lui la auzul chemării sale. Sub chilia sa viețuia o hermină. Nimeni nu se mai putea apropia de ea după ce încetase a fi pui, Starețul singur însă o hrănea cu mâna sa. „Nu era aceasta o minune?”, spune ucenicul său, Ignatie.
De asemenea, l-au văzut pe Părinte hrănind urși. Dar atunci când Părintele Gherman s-a stins, toate păsările și animalele au plecat; chiar și unele din soiurile din grădină au încetat să mai dea rod chiar dacă, ține să spună Ignatie, cineva se îngrijea în mod deosebit de aceasta.
(cititi mai mult aici http://www.pemptousia.ro/2013/12/proslavirea-preacuviosului-gherman-de-alaska-facator-de-minuni-al-intregii-americi/?st=animale)

Monahul Augustin din chiliile Filotheului, Sfântul Munte Athos

Părintele Paisie mi-a povestit odată despre un ascet pe care l-a cunoscut mai demult, părintele Augustin. Acesta era rus de neam. La început a trăit într-o Mănăstire din ţara lui. Acolo călugării îşi câştigau existenţa pescuind. Cu banii dobândiţi din vânzarea peştelui, îşi cumpărau cele de trebuinţă.
Odată, iarna, după un pescuit cu mai mulţi fraţi, părintele Augustin a primit poruncă să rămână la râu ca să dreagă mrejele. În apropiere locuiau muncitori cu familiile lor. O femeie, văzându-l pe părintele Augustin, împinsă de diavol, s-a apropiat, dorind să-şi împlinească cu el poftele trupului. El, îngrozit de gândul la păcat, s-a gândit: „Mai bine mă înec decât să-mi întinez trupul şi să-l întristez pe Dumnezeu”. Şi, dintr-o dată, s-a aruncat în apa îngheţată a râului cu capul în jos. Văzând Dumnezeu jertfa lui şi râvna pentru a-şi păstra curăţia, l-a scăpat în chip minunat. A ieşit din apă tras de o putere nevăzută şi stătea în picioare pe undele râului. Când a văzut femeia această minune şi-a venit în fire. A cerut iertare de la părintele Augustin. El a iertat-o, a sfătuit-o spre pocăinţă şi mântuire şi s-a întors la Mănăstire. Stareţul, văzând că părintele Augustin se primejduieşte în acea Mănăstire, l-a trimis în Sfântul Munte, unde s-a aşezat la o chilie lângă Mănăstirea Filotheului. Aici a fost tuns schimnic şi a avut multe roade duhovniceşti.
A dobândit atâta har şi simplitate, cum puţini reuşesc. Compătimea cu întreaga zidire: cu oamenii, cu animalele, cu păsările, cu plantele şi chiar şi cu diavolul … Priveghea şi postea mult. De aceea, vrăjmaşul îl supăra adesea. Chilia sa era deschisă pentru toţi. Cine voia ceva intra şi lua fără binecuvântarea lui. De aceea părintele Augustin rămânea adesea fără cele mai de trebuinţă lucruri. Totuşi nu se neliniştea pentru că avea încredere în Dumnezeu. Mâncarea lui obişnuită era pâinea prăjită, fără ulei. Când era dezlegare la ulei, făcea pe pâinea prăjită o cruce cu o pană muiată în ulei.
Iubea foarte mult animalele. Se întrista când vedea că oamenii le încarcă cu poveri grele şi că le bat. De aceea, a îngăduit în curtea chiliei să-şi facă sălaş toate animalele, fie sănătoase, fie bătrâne şi bolnave. Pe sine se neglija cu desăvârşire. Toată ziua avea ca ascultare să adune hrană pentru măgăruşii lui. Asta era cea mai mare bucurie a sa. Adesea spunea cu dragoste: „măgăruşii mei, catâraşii mei …”.
Într-o seară, pe când se ruga, a venit diavolul să-l tulbure. Părintele l-a întrebat: „De ce necăjeşti făpturile lui Dumnezeu?” În acelaşi timp i-a dat diavolului o lovitură de la lipit de perete. Diavolul a plecat ruşinat, dar Părintele Augustin şi-a continuat privegherea de noapte întristat că l-a lovit pe diavol. Toată noaptea l-a durut inima de întristare. Cum s-a luminat s-a dus la duhovnicul lui şi şi-a spovedit „păcatul.” Duhovnicul s-a mirat de marea lui simplitate şi l-a sfătuit părinteşte. Nu i-a dat canon şi i-a îngăduit să se împărtăşească. Părintele Augustin s-a mirat de îngăduinţa duhovnicului şi, de bucurie, nu a mai putut să doarmă în acea seară. A spus rugăciunea lui Iisus toată noaptea slăvind pe Dumnezeu că nu l-a certat duhovnicul.
Când s-a dus să se împărtăşească, pentru multa sa simplitate şi nerăutate, Dumnezeu a prefăcut Sfânta Euharistie în gura lui în carne şi sânge. El plângea de bucurie. S-a întors în chilie şi, căzând în genunchi, îi mulţumea Domnului. Atunci Preabu­nul Dumnezeu i-a mai hărăzit o binecuvântare: lumi­na nezidită l-a înconjurat şi l-a pătruns şi pe dinăuntru. De atunci, citea noaptea fără felinar. Capul îi strălucea ca un bec electric şi toată noaptea era ca ziua pentru el.
Când a îmbătrânit, părinţii Mănăstirii l-au rugat să vină lângă ei ca să-l îngrijească. El, gândindu-se la măgăruşii lui, nu voia să meargă: „Cine o să aibă grijă de ei?” Părinţii au hotărât, în cele din urmă, să aducă şi măgarii în Mănăstire. Pe părintele Augustin l-au instalat în bolniţa Mănăstirii, unde se mai aflau şi alţi bătrâni. Pe toţi, Părintele Augustin îi întrecea în virtute, iar prezenţa lui i-a incomodat pe mulţi. De ce? Aproape zilnic, părintele Augustin primea vizite cereşti ale diferiţilor Sfinţi, îngeri sau ale Maicii Domnului. Se ridica din pat, li se închina, şi-i chema şi pe ceilalţi bătrâni, zicând: „fraţilor, sculaţi-vă repede. A venit Maica Domnului, puneţi-i metanie. Aprindeţi tămâie. Au venit şi Sfinţii Apostoli, îngerii! De ce staţi aşa?” Le făcea viaţa insuportabilă. Unii credeau că a înnebunit şi făceau răbdare. Numai foarte puţini şi-au dat seama ce comoară aveau lângă ei.
Trăind încă de aici împreună cu Sfinţii şi cu îngerii, a adormit cu cuvioşie şi a fost îngropat în Mănăstirea Filotheu.
Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005

Părintele Vasilie Trombukis

Când afla că o familie are probleme, citea singur rugăciuni în fiecare zi până când vedea că se rezolvă acele probleme. Ca un păstor bun ce era, iar nu ca un năimit, priveghea şi se ruga pentru oile sale cele cuvântătoare. Chiar şi atunci când se îmbolnăveau dobitoacele cele necuvântătoare îl chemau să citească rugăciuni. Atunci îşi lua epitrahilul, Molitfelnicul şi icoana Sfântului Modest. Aşeza icoana în iesle şi nu se oprea din citit până când şi ultimul animal se făcea bine. Cei care primeau această binefacere îi duceau din recunoştinţă daruri, două ouă, un kilogram de grâu şi altele. Bani nu lua, căci spunea că rugăciunea este în dar.

(citi mai mult aici http://www.pemptousia.ro/2012/12/parintele-vasilie-trombukis/?st=animale)



Ieromonahul Serafim Dimópoulos

Îl mişca sufleteşte situaţia materială precară a unora şi încerca prin orice mijloace să-i ajute.
Atunci când a venit prima dată în Lárisa (1969), a închiriat un apartament aproape de biserica Sfântul Atanasie. El locuia la etaj, iar proprietarul, la parter. Apartamentul era foarte mare, fiindcă era destinat funcționării misiunii filantropice, şi vroia să fie și un adăpost pentru nevoiaşi. Ouă şi carne nu mânca niciodată, ci le dădea celor săraci. Părintele se înfrâna foarte mult de la mâncare, iar vin nu bea niciodată. O altă cameră a apartamentului o transformase în adăpost pentru animale de casă. Într-o zi îi spune unui fiu duhovnicesc de-al său: „Ieri, pisica se pregătea să fete. Mi-a fost milă de ea şi am pus-o în şifonier (adică, acolo unde îşi ţinea toate hainele), să fete acolo”.



duminică, 15 decembrie 2013

Animals as Gifts from God




Our beloved Norwegian Forest Cat, Hammi, is most happy when the entire monastic brotherhood is gathered together with him in our library and community room. We all consider him an important member of our community, and Hammi is the only cat I know who has his own facebook fan page, started by a woman who'd met him on a pilgrimage to the monastery (if my memory be correct).

I first met Hammi, a large male cat, as I was walking between our old trailer house (now gone) and my cell, some twelve years ago. We startled one another, but as I reached down with extended hand, he came to me. When I picked him up he began purring immediately, so of course I promptly opened a can of salmon, and he decided, then and there, to adopt us.

A month after his arrival I took him to a vet to be checked out, and was told by the veterinarian this cat had likely been dumped by someone from Seattle, as happens frequently when people want to dispose of a pet, making sure the animal can't find it's way back home (impossible from an island).

I often tell people that Hammi domesticated me, since I'd not previously been a cat fancier, being allergic to cat dander, as I am. Little did I know Hammi was a Norwegian Forest Cat, one of the few breeds that are nonallergic.

Norwegian Forest Cats have a very soft, double fur coat, large paws, sweet facial features, and a very loud purr box. They are known to be personable, for they like being around people. Hammi greets everyone who comes to the monastery, escorting them up the steps from the parking lot. Everyone who's ever met him, falls in love. I've lost count of the number of people who've stated they never liked cats, but want to get a Norwegian Forest Cat, after meeting Hammi.

Intelligent breed that they are, Hammi has learned to let us know just what he wants, be it water, food, cuddling, sleep, or just to be left alone. He is a great companion to all of us, even tagging along when one of us takes a walk into the forest on the Valaam Trail. He and I have a special game which we both enjoy. I'll head out on the trail with Hammi running ahead. He'll hide behind a large fern, and even though I know he's waiting ahead, when he jumps out he always manages to scare me. I'll then run ahead and hide behind a tree and jump out when he walks by. We play this game until the end of the trail!

He's slowing down a bit with age, just as am I. We both suffer from arthritis and like to sit by the fire on a cold winter evening, with him cuddling on the sofa, next to the old abbot. I've grown so attached to him I can't imagine what life in the monastery would be like without him.

Animals teach us so much about unconditional love. I'll never forget the day Hammi spotted our newly arrived Rhode Island Reds for the first time. He was sitting on the veranda of the trapeza with me and some guests. Hammi sat up when he spotted the hens, and started walking toward the chicken coop. I followed him, as did our guests. As we were standing by one of the hens, Hammi crouched down, ready for the kill. All that was needed was for me to say, "No, Hammi, they are our friends". He turned away and walked back to the veranda, leaving me and the guests alone with the chickens. He's never bothered them since that afternoon.

Over the years, there have been many occasions where we are all out, late at night, calling Hammi. We have Great Horned Owls, racoons, and who knows what, hunting at night, so we never allowed Hammi to be out after dark. If Hammi is not in for the night, I start praying for him.

I am the one who lets Hammi out of the library every morning, always waiting until daylight. Hammi cuddles in my arms before I take him outside, and I always give him a blessing for the day. If a priest can bless cattle and bees, he can certainly bless such a wonderful companion as our Hammi!

As a Norwegian-American, living in a monastery of Norwegian architecture, it seems clearly evident to me that God sent this Norwegian Forest Cat as a companion for His monks. We named him Hammi, because, from the start, he was a little ham.

With love in Christ,
Abbot Tryphon

(taken from here http://morningoffering.blogspot.ro/)

luni, 9 decembrie 2013

"Fugiti mai repede, sa nu va omoare vanatorii!"

In viata Sfantului Vlasie al Sevastei (11 februarie) citim ca, odata, pe cand slugile imparatului vanau pe Muntele Argheos, ele vazura o multime de animale adunate la un loc; mult se minunara ei ca leii nu-i atingeau pe cerbi, iar ursii pe caprioare. Sfantul Vlasie a aflat despre venirea vanatorilor, drept pentru care a binecuvantat animalele si le-a spus: "Fugiti mai repede, sa nu va omoare vanatorii!" Cand s-au apropiat, vanatorii n-au mai vazut nici urma de fiara, in fata lor aparand doar un batran carunt. "Esti un vrajitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca sa te asculte?", au spus ei. Sfantul insa le-a spus: "Nu sunt vrajitor. Eu sunt crestin din tinerete. Dusmanii credintei m-au alungat din oras. Mai bine traiesc cu fiarele salbatice, decat cu oamenii cei rai, dusmanii lui Hristos."

luni, 2 decembrie 2013

Părintele Porfirie a fost canonizat

Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică. Sfantul Porfirie era un iubitor al animalelor si intelegea graiul pasarilor. Si iubea, mai ales, cainii, se stie asta din mai multe marturii. Sfantul Portifie se va sarbatori in ziua de 2 Decembrie, anul acesta fiind prima sarbatorire.
http://sfantulmunteathos.wordpress.com/tag/porfirie-kavsokalivitul/





joi, 28 noiembrie 2013

Enzo Bianchi, OAMENI SI ANIMALE, Editura Ratio et Revelatio, 2013




Într-o lume a cărei perspectivă creştină asupra creației tinde să fie exclusiv (şi pe alocuri agresiv) antropocentrică, o exegeză biblică şi patristică asupra relației dintre om şi animale era mai mult decât necesară. De aceea e binevenită cartea aceasta, scrisă de trei nume cu greutate: Enzo Bianchi(superior şi fondator al comunității ecumenice de la Bose), Anne-Laetitia Michon (medic veterinar şi călugăriță în Comunitatea „Sf. Ioan”) şi Pietro Chiaranz (licențiat al Universității pontificale Antonianum din Roma şi al Institutului Sant-Serge din Paris).


SARA TURETTA in prefata volumului: „... faptul ca Biserica [ea vorbea de cea catolica, dar aceasta pozitie o au toate bisericile crestine] nu isi asuma o pozitie clara cu privire la respectarea intregii creatii a lui Dumnezeu, nu facut decat sa indeparteze credinciosii care s-au indreptat spre culte orientale care propovaduiesc armonia omului cu natura. Crestinismul insa trebuie sa recupereze acele parti ale Scripturii in care se anunta mantuirea intregii creatii: "un pamant nou si ceruri noi" pentru intreaga fire. Omul si mantuirea lui nu sunt rupti de contextul creatiei, ci sunt indisolubil legati de el."

Enzo Bianchi:
„Atunci când vedem un animal că suferă, câinele nostru murind, păsările de pe pervaz mâncând firimiturile pâinii noastre, trebuie să ştim că Dumnezeu «se gândeşte la ele» (cf. Mt 6,26, Lc 12,24, 1Cor 9,9); că Dumnezeu a avut milă de animalele din cetatea Ninive, care e metafora lumii acesteia (cf. Iona 4,10-11); că Dumnezeu le hrăneşte la timpul potrivit ca să le sature (cf. Ps 104, 27-28). Cu adevărat, noi oamenii ar trebui să vedem în animale nişte «tovarăşi de drum». Imaginea biblică a lui Tobia, care porneşte la drum lung însoțit de un înger şi de câinele său (cf. Tobia 6,1; 2,4) este parabola călătoriei noastre pe pământ, în timpul căreia animalele, nu numai îngerii păzitori sau oamenii, care nu sunt prezenți întotdeauna, ne sunt tovarăşi. Animalele sunt mereu o prezență şi adesea, mai ales pentru persoanele simple şi nevoiaşe, sunt ajutor, companie şi consolare; animalele sunt tovarăşii de drum ai oamenilor”.

Enzo Bianchi:
„Prin intermediul unui măgar, Dumnezeu dojeneşte un profet (cf. Num 22,21-35), cu ajutorul unui peşte mare l-a făcut pe Iona să înțeleagă care este drumul ascultării de Dumnezeu (cf. Iona 2), folosindu-se de un corb, l-a hrănit pe Ilie într-o peşteră (cf. 1Regi 17,1-6), printr-un porumbel a decis coborârea Duhului său peste Isus din Nazaret (cf. Mc 1,10; In 1,32), prin cântatul unui cocoş i-a deşteptat lui Petru conştiința păcatului (cf. Mc 14,72), iar prin mielul a arătat Omul prin excelență, robul lui JHWH (cf. In 1,29-36).

Enzo Bianchi:
„Ar mai trebui să se accepte faptul că şi animalele participă la aducerea de laudă lui Dumnezeu şi la rugăciunea către El. e suficient să priveşti ochii unui animal rănit pentru a înțelege nevoia lui de mântuire, să auzi cântarea lui veselă şi strigătul victorios pentru a recunoaşte în ele lauda adusă lui Dumnezeu: dacă va exista mântuire, va trebui să fie pentru toți şi pentru toate, şi pentru animale, şi pentru plante, şi pentru întreg universul! Cuvintele noastre solidarizează cu o superbă rugăciune înflorită în tradiția inaugurată de Vasile cel Mare: «Doamne, Mântuitorul lumii, îți aducem ruga noastră şi pentru animalele care cu umilință duc împreună cu noi povara şi căldura zilei şi ne oferă viețile lor mărunte, ajutându-ne să trăim mai bine. Noi te rugăm şi pentru vietățile sălbatice, pe care tu le-ai creat cu ştiință, puternice şi frumoase. Te rugăm pentru toate făpturile, şi pentru cele care nu sunt inteligente, pentru că şi ele îşi au rostul, chiar dacă noi nu suntem în stare să îl recunoaştem. Şi te implorăm, Doamne, pentru bunătatea şi blândețea ta, pentru că tu ai promis să sprijineşti pe oameni şi pe dobitoace (cf. Ps 36,7) şi ai revărsat asupra noastră a tuturor dragostea ta infinită.”

.....................................................

COMENZILE pentru aceasta carte se fac direct la Editura Ratio et Revelatio pe adresa: office@ratioetrevelatio.com
In luna decembrie 2013 discountul este de 20% (editura isi asuma si cheltuielile de transport cu Posta Romana) sau de 25% fara transport.
Pretul de vanzare este de 23 lei, dar cu 20% reducere devine 18.50. Repetam, editura isi asuma si cheltuielile de transport prin serviciul de Coletarie Posta Romana.