sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeii - Duhul plantelor şi al animalelor, Sufletul animalelor si al omului, Nemurirea

Fragmente din cartea Duh - Suflet - Trup [Puterea inimii], 
Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti



CAPITOLUL 4. Duhul plantelor şi al animalelor

însufleţirea animalelor este limpede mărturisită de către Sfânta Scriptură. Iată
stihuri care confirmă acest fapt:

„Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în 
jos, către pământ?" (Ecclesiastul 3, 21).

„Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul" (Numerii 16, 22).

„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate
păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să
se numească precum le va numi Adam" (Facerea 2, 19).

„Pentru că viaţa a tot trupul este în sânge... de aceea am zis fiilor lui Israil: Să
nu mâncaţi sângele nici unui trup" (Leviticul 17, 11, 14).

Sângele animalelor jertfite este sfânt şi sfinţeşte, deoarece în el se regăseşte
sufletul animalului, suflarea Duhului Sfânt. Din această pricină nu este îngăduit a-1 folosi
în mâncare.

„Duhul este cel ce dă viaţă" (Ioan 6, 63).

„Duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei" (Apocalipsa 11, 11).

In rugăciunea către Duhul Sfânt, II numim „Dătător de viaţă". Şi dacă şi în
lumea anorganică este atât de evidentă prezenţa Duhului Sfânt, atunci desigur că şi
plantele şi animalele trebuie să fie considerate însufleţite. Cel mai obişnuit, cel mai
răspândit dar al Duhului Sfânt este duhul vieţii, şi acesta, desigur, este caracteristic nu
doar animalelor, ci şi plantelor. Hinduşii şi alte popoare asiatice privesc plantele cu totul
altfel decât europenii. Ei recunosc însufleţirea plantelor. 
(cititi mai departe apasand pe link-ul de mai jos)

Sfantul Luca al Crimeei - Animalele mostenesc viata vesnica?



Duhul omenesc este suflare a Duhului lui Dumnezeu si pentru aceasta este nemuritor, asemenea duhurilor ingeresti netrupesti. Iar acestea sunt multimi nenumara­te - dupa cum marturiseste Sfanta Scriptura - si nenu­marate sunt treptele inaintarii lor, ale desavarsirii lor.

In randul fiintelor pamantesti, omul este cea dintai si singura fiinta duhovniceasca si au fost oameni care, fiind foarte inaintati pe treptele duhovnicesti, aproape ca au dobandit in timpul vietii slobozirea duhului de trup. Acesti oameni ingeresti se ridicau in vazduh in timpul rugaciunii si dovedeau o mare stapanire a duhului asupra trupului (stalpnicii, postitorii), aflandu-se pe o treapta de trecere de la duhul legat de suflet si de trup (om) catre duhul netrupesc (inger).

Intreaga lume a fiintelor vii si chiar intreaga natura dezvaluie marea legitate a desavarsirii progresive si nesfarsite a formelor si e cu neputinta sa admitem ca desavarsirea suprema atinsa in lumea pamanteasca -duhovnicia omului - nu ar avea o dezvoltare continua dincolo de hotarele lumii pamantesti. Este cu neputinta sa admitem ca miliardele de lumi stelare au fost doar grandioase mase de materie moarta, pentru ca lumea fiintelor vii sa se sfarseasca cu omul, aceasta treapta dintai a dezvoltarii duhovnicesti. Ce ne impiedica sa presupunem ca corpurile ceresti slujesc drept locasuri de vietuire a nenumarate fiinte rationale, a unor forme de intelectualitate superioare?

Acestei presupuneri i se reproseaza de obicei ca nu este posibila nici o viata organica in acele conditii fizice care exista pe stele si pe planete (cu exceptia poate a planetei Marte). Dar oare duhurile netrupesti au nevoie de anumite conditii fizice de viata asemenea fiintelor organice? Si in sfarsit, oare nu pot exista forme de trup cu desavarsire altele decat cele pamantesti, adaptate la conditiile fizice diferite de cele de pe pamant? Iar masa arzanda a stelelor gigante poate fi populata de serafimi inflacarati si heruvimi ("Cel Ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile tale para de foc" - Psalm 103,5).

Daca este atat de evidenta legea dezvoltarii si a desavarsirii in natura pamanteasca, atunci nu avem nici un temei sa admitem ca ea nu se mai aplica dincolo de limitele acestei planete, ca duhul aratat pentru intaia data in om, insa manifestat si in cele mai simple fapturi in forme incipiente, nu are dezvoltare continua in univers.


Lumea isi are inceputul in dragostea lui Dumnezeu, iar daca oamenilor le-a fost data legea: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este" (Matei 5,48), atunci desigur ca trebuie sa existe si putinta implinirii acestei porunci, posibilitatea de­savarsirii nemarginite a duhului. Iar pentru aceasta este nevoie de existenta nemuritoare a duhului si de o infinitate de forme ale desavarsirii lui. Nu se poate ca legea desavarsirii nemarginite a duhului care tinde catre desavarsirea lui Dumnezeu sa fi fost data doar oamenilor si nu intregii fapturi, intregii lumi a fiintelor duhovnicesti, caci acestea sunt zidite in felurite trepte de desavarsire, depasind cu mult mica desavarsire a duhului omenesc.

Daca materia si energia sunt desavarsite (adica de nedistrus) in formele lor fizice, atunci bineinteles ca trebuie sa se supuna acestei legi si energia duhovni­ceasca, sau altfel spus, duhul omului si a tot ce este viu. Astfel, nemurirea devine un postulat obligatoriu al mintii noastre.

Domnul Iisus Hristos a marturisit limpede nemurirea omului: "Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac" (Ioan 11,26). "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel Ce M-a trimis are viata vesnica" (Ioan 5,24).

Iar despre faptul ca omul este doar o prima treapta a duhovniciei vorbeste foarte lamurit Apostolul Iacov: "Dupa voia Sa ne-a nascut prin cuvantul adevarului, ca sa fim incepatura fapturilor Lui" (Iacov 1, 18); de asemenea, Sfantul Pavel spune: "Noi insine avand parga Duhului..." (Romani 8,23). Pentru noi, crestinii, nu mai este nevoie de alte dovezi ale nemuririi.

Iar pentru cei necredinciosi este folositor sa amintim cuvintele profundului cugetator Immanuel Kant, citate in capitolul anterior. El credea in lumea si in existenta fiintelor nemateriale, prin urmare si ale fiintelor nemuritoare, intre care isi socotea si propriul sau suflet. Charles Richet, la sfarsitul cartii sale, in ca­re a adunat o multime de fapte vadit metapsihice, studiaza posibilele explicatii pentru acestea si ajunge la concluzia ca lucrul cel mai probabil este ca trebuie sa luam in considerare existenta si a altor fiinte rationale, in afara omului, fiinte care ne inconjoara si pot sa intervina in viata si in dezvoltarea noastra, cu toate ca ele sunt straine conditiilor mecanice, fizice, anatomice si chimice ale existentei.

De ce sa nu recunoastem existenta unor fiinte rationale puternice, care apartin unei lumi inaccesibile simturilor noastre? Cu ce drept noi, cu simturile noastre limitate, cu ratiunea noastra nedesavarsita, cu dezvoltarea noastra stiintifica - care abia de numara trei veacuri -, indraznim sa afirmam ca in nemarginirea cosmosului omul este singura fiinta rationala si ca orice entitate ganditoare are nevoie intotdeauna de celule nervoase irigate de sange?

Existenta fiintelor rationale, altele decat omul, care au un cu totul alt tip de organizare decat cel omenesc, nu doar ca este cu putinta, ci este foarte probabila. Putem chiar afirma ca este adevarata. Este absurd sa credem ca ratiunea umana este unica in lume si ca orice putere rationala este obligatoriu sa fie organizata dupa tipologia omului si a animalelor si sa aiba creierul drept organ al gandirii.

Daca este sa admitem ca in univers, in timp si in spatiu - carora li se supune psihologia noastra ru­dimentara - exista puteri inzestrate cu ratiune, care uneori intervin in viata noastra, atunci vom obtine o ipoteza pentru explicarea tuturor faptelor expuse in aceasta carte.

Asadar, a recunoaste existenta fiintelor mistice care nu au forma materiala - a ingerilor si a demonilor, care intervin uneori in viata noastra, in faptele noastre si care pot prin cai absolut necunoscute noua si dupa voia lor sa preschimbe materia noastra, sa orienteze unele ganduri ale noastre, sa participe la desfasurarea vietii noastre -, a recunoaste existenta fiintelor care isi pot insusi forma materiala si psihologica a oamenilor morti, ca astfel sa comunice cu noi, pentru ca altfel noi nici nu am fi stiut de ele - acesta este cel mai simplu mod de a intelege si de a explica majoritatea fenomenelor metapsihice.

Iata concluzia unui savant care s-a obisnuit cu gandirea pozitiva, dobandita ca urmare a unui studiu obiectiv a unei multimi de fapte metapsihice, pe care le-a adunat cu multa osardie de-a lungul vietii sale.

La aceeasi concluzie au ajuns si alti mari savanti ai metapsihologiei ca Mayer si Oii vier Lodge.

Esenta unei astfel de concluzii poate fi redusa la aceea ca duhul omenesc comunica cu lumea transcen­dentala, vesnica, traieste in ea si el insusi apartine vesniciei. Pentru necredinciosi, principalul obstacol in recunoasterea nemuririi sufletului il constituie viziunea dualista asupra sufletului si a trupului, intelegerea sufletului ca o esenta aparte, legata de trup doar in timpul vietii sale.

Aceasta viziune noi o consideram necredinta si nu aflam in Sfanta Scriptura nici un fel de piedici in a intelege raportul dintre suflet si trup din perspectiva monismului. Am vorbit deja despre legatura implicita dintre duh si forma si despre aceea ca duhul formeaza trupul inca din starea embrionara a dezvoltarii lui. Toate celulele trupului poseda energia duhului, caci ele sunt vii, iar viata este de la Duhul.

Intre toate functiile trupului si activitatea psihica-inteleasa astfel precum o explica fiziologii - exista desigur o legatura cauzala reciproca.

Insa aceasta se refera doar la acea parte din fiinta noastra intreita pe care am putea-o numi sufletul animal inferior; este acea parte a esentei noastre duhovnicesti care e cuprinsa de constiinta noastra, sufletul fenomenal, daca ne-am putea exprima astfel. Duhul insa depaseste limitele creierului in toate dimensiunile (Bergson), duhul este cumulul sufletului nostru si al partilor lui care se afla in afara limitelor constiintei noastre.

Intre trup si duh exista o legatura si o conlucrare permanenta. Tot ceea ce se petrecere in sufletul omului pe parcursul vietii sale are importanta [insemnatate] si este necesar doar pentru ca intreaga viata a trupului si a sufletului, toate gandurile, trairile, actele de vointa, ce-si au inceputul in perceptiile senzoriale, sunt in cel mai strans mod legate de viata duhului. in duh se intiparesc, pe el il modeleaza [formeaza], in el se pastreaza toate actele sufletului si ale trupului. Sub actiunea lor formatoare se dezvolta viata duhului si orientarea lui spre bine sau spre rau.

Viata creierului si a inimii si functionarea integra, minunat coordonata, a tuturor organelor corpului, sunt de trebuinta doar ca suport pentru formarea duhului si inceteaza atunci cand aceasta formare este finalizata ori cand orientarea duhului este suficient de clara. Viata trupului si a sufletului o putem compara cu viata cea plina de frumusete si de taina a strugurelui. Daca inceteaza de a mai fi hranit de seva vitei, de catre roua care umezeste puful fin de pe boabele mustoase, raman numai ofi-lituri, condamnate la putrezire; insa viata strugurilor vitei de vie se continua in vinul obtinut dintru acestia.

"Omul cel dintai este din pamant, pamantesc; omul cel de al doilea este din cer. Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti; si cum este cel ceresc, asa sunt si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc" (1 Corinteni 15,47-49).

In timpul vietii noastre, trupul nostru este pamantesc, sufletesc, asemenea lui Adam, iar dupa inviere va deveni altul, duhovnicesc, asemenea trupului ceresc al Celui de al doilea Adam - Iisus Hristos, trup pe care l-a avut dupa slavita Sa inviere.

Noi nu cunoastem toate insusirile trupului inviat al Domnului Iisus Hristos. Stim numai ca el trecea prin usile incuiate si putea sa se faca dintr-o data nevazut (Luca 24, 36; Ioan 20,19). El nu a fost recunoscut de indata de catre Apostoli si mironosite. Cu acest trup slavit, Domnul S-a inaltat la Ceruri, iar trupul Sau era un trup adevarat, pe care l-au putut vedea Apostolii si pentru care erau posibile functiile obisnuite ale trupului omenesc (Luca 24,42-43). Asemenea acestui trup al lui Hristos vor fi si trupurile noastre dupa invierea cea intru viata de veci.

Insa oare numai oamenii vor mosteni nemurirea? Marele cuvant: "Iata, noi le fac pe toate" (Apocalipsa 21, 5) se refera, desigur, nu doar la om, ci la intreaga creatie, cuprinde toata faptura. Am spus deja ca duhul animalelor - fie si in forma incipienta - este duh de viata si nu poate fi muritor, caci si el este de la Duhul Sfant. Si la animale duhul este unit cu trupul ca si la oameni si de aceea avem tot temeiul sa ne asteptam ca si trupurile lor sa existe in noua zidire, in noua lume, dupa pieirea celei de acum.

Despre aceasta vorbeste si Apostolul Pavel in capitolul 8 al Epistolei catre Romani: "Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci faptura a fost supusa desertaciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nadejde, pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum" (8,19-20).

Toata faptura ar fi trait in lumina si in bucurie, de nu ar fi schimbat caderea lui Adam intreaga devenire a lumii, insa in amarnica soarta a vietii care a luat inceput din voia pacatoasa a lui Adam, caruia Dumnezeu i-a supus faptura, aceasta a cazut in stricaciune, in neoranduiala si in suferinta. Si pentru faptura este nadejde ca in ziua proslavirii dreptilor - rascumparati de Hristos din robia stricaciunii - va fi izbavita si ea de suferinta si de stricaciune, adica se va face nestricacioasa.

In noul Ierusalim, in noua lume, isi vor afla loc si animalele; acolo nu va fi nimic necurat, iar noua zidire va dobandi indreptarea si sfintirea cea de demult, dupa Cuvantul lui Dumnezeu: "Si a vazut Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte" (Facere 1, 31).

Desigur, pentru fapturi, nemurirea nu va avea aceeasi insemnatate ca si pentru om. Duhul lor primitiv nu poate sa sporeasca la nesfarsit si sa se desavarseasca moral. Pentru fapturile inferioare, viata vesnica va fi numai bucurie linistita in desfatarea noii straluciri a naturii si in partasie cu omul, care nu le va mai chinui si distruge. Omul va trai desavarsit si armonios in lumea nou zidita si intreaga faptura isi va afla loc intru aceasta. Amin! Amin!

Sfantul Luca al Crimeei  (Extras din cartea Puterea inimii, Editura Sophia)

marți, 3 noiembrie 2015

Când au început oamenii și animalele să ucidă pentru a se hrăni? - Sfantul Vasile cel Mare

Deoarece am căzut din desfătarea cea adevărată din Rai, ne-am năs­cocit desfătări nelegitime (iar fuga după aceste desfătări se face cu păcat, cu nesaţ, cu iscodire). Şi, de vreme ce nu mai vedem pomul vieţii, nici nu ne bucurăm cu frumuseţea aceea, ni s-au dat de acum ca bucurie măcelari şi brutari şi feluri de prăjituri şi de miresme şi cele de felul acesta, care mângâie căderea noastră de acolo.

„Iată, v-am dat vouă tot pomul care are rod în el, va fi vouă, zice, spre mâncare.” (Facere 1, 29)

Nimic să nu treacă cu vederea Biserica! Toate sunt legiuite. Nu a zis: v-am dat vouă peştii mării spre mâncare, v-am dat dobitoacele, târâtoarele, păsările, jivinele cele cu patru picioare. Căci nu pentru aceasta au fost zidite. Ci prima punere de lege a îngăduit bucurarea de roade. Căci încă ne socotim vrednici de Rai şi de petrecerea în el. Este ca o taină care se păstrează în ascuns pentru că nu numai nouă, ci şi tuturor animalelor necuvântătoare li s-a rânduit aceeaşi hrană din roadele pământului şi din seminţe. Căci zice: „Iată, v-am dat vouă toată iarba ce încolţeşte, care face sămânţă de semănat care este deasupra pământului, şi tot copacul ce are în sine rod cu sămânţă de semănat; vouă vor fi spre mâncare şi tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi la toată târâtoarea care se târăşte pe pământ” (Facere 1, 30).

Ar zice cineva: acum vedem pe cele mai multe dintre fiare că nu se hrănesc cu roade. Căci cu care roadă se mulţumeşte leopardul să se hrănească? Ce roadă poate să hrănească pe leu? Ci să ştie că şi acestea, fiind supuse sub legea firii, cu roade se hrăneau mai întâi, dar, deoarece omul s-a abătut de la modul lui de viaţă şi a ieşit din hotarele cele date lui după potop, văzând Domnul pe oameni necruţători, le-a îngăduit să se bucure de toate. „Pe toate acestea le veţi mânca ca pe nişte buruieni de iarbă.” (Facerea 9, 3) Prin această îngăduinţă, şi celelalte dobitoace îndată au luat slobozenia mâncării de cărnuri.

Deci de aceea s-a făcut leul mâncător de carne. De aceea şi vulturii aşteaptă mortăciunile. Căci într-adevăr, nici vulturii nu scrutau împrejurul pământului îndată ce s-au născut animalele, fiindcă încă nu murise ceva din cele însemnate sau făcute de Dumnezeu, ca să se hrănească vulturii. Căci nici firea nu se scindase, pentru că era în floare. Nici vânătorii nu devorau, căci încă nu era o îndeletnicire a oamenilor. Nici fiarele nu sfâşiau, pentru că nu mâncau carne. Iar obiceiul vulturului se trage de la mor­tăciuni. Aşa încât nu erau [trupuri] moarte, încă nu erau mirosuri de hoit, nu era încă aceasta mâncarea vulturilor. Ci toţi se hrăneau la fel cu lebedele şi toate [animalele] păşteau pe pajişti. Şi, la fel cum vedem câinii că pasc ierburi adesea pentru leac, nu pentru că le este firească hrana, ci pentru că necuvântătoarele vin la cele folositoare datorită unei învăţături neînvăţate a firii (Dumnezeu le-a sădit în instinct modalitatea de a se hrăni şi a supravieţui. De aceea pot deosebi după miros pe cele folositoare de cele vătămătoare), socoteşte că aceasta s-a întâmplat atunci şi cu animalele carnivore. Li se părea că iarba le este hrană și nu se atacau unele pe altele.

Însă astfel era facerea dintâi, precum va fi după acestea refacerea [tuturor]. Şi se întoarce omul la aşezarea lui de odini­oară, lăsând răutatea, viaţa aceasta cu multe griji, robia sufletului pentru cele lumeşti (în grija lumească sunt ascunse răutatea și hrăpirea. Altceva este Raiul, negrija cea bună, seninăta­tea sufletului). Lepădând toate acestea, se întoarce la viaţa aceea din Rai, nerobită patimilor trupului, liberă, în tovărăşia lui Dumnezeu, petrecătoare deopotrivă cu îngerii.

Aşadar, ni se spun acestea nu pentru că vrem să ni se închidă folosirea bucatelor date nouă de la Dumnezeu, ci ca să fericim timpul care a trecut. Că astfel era viaţa, încât nu mai era nevoie de nimic. Că era de o manieră, încât oamenii aveau nevoie de puţine lucruri pentru tihna vieţii. Că diver­sitatea modului de viaţă ni s-a făcut pricină de păcat. Căci, deoarece am căzut din desfătarea cea adevărată din Rai, ne-am năs­cocit desfătări nelegitime (iar fuga după aceste desfătări se face cu păcat, cu nesaţ, cu iscodire). Şi, de vreme ce nu mai vedem pomul vieţii, nici nu ne bucurăm cu frumuseţea aceea, ni s-au dat de acum ca bucurie măcelari şi brutari şi feluri de prăjituri şi de miresme şi cele de felul acesta, care mângâie căderea noastră de acolo (cred că de aceea şi Biserica face dezlegare la bucate în praznice. Pentru noi este o desfătare. Dar mâncărurile felurite nu sunt decât o desfătare năs­cocită de nebunia noastră).

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai, traducere din limba greacă de Ieromonah Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 64-67)

vineri, 5 iunie 2015

Everyone should see this side of cows

Everyone should see this side of cows. They are very intelligent, extremely emotional beings..The way we treat them his heart-breaking, as they are not often seen in this light.



Everyone should see this side to cows.
Warning: you're probably going to want to go out and hug a cow after watching this.
Posted by Animals Australia on 21 Mai 2015

"happy Cows" Kuhrettung Rhein Berg english subtitles / vacas liberadas

marți, 26 mai 2015

Animals need love





Torn from his mother at a young age, Salvador the cow spent his early days in a Chilean dairy farm sleeping in his own filth in a tiny cage, waiting to be killed and sold as veal. 

Luckily, he was rescued by animal sanctuary Santuario Igualdad Interespecie where he was cared for and grew into a healthy young bull. 

Now he enjoys sweets moments like this, cuddling his rescuers.

vineri, 25 aprilie 2014

"De la mic la mare, maidanezi si galaxii" - Mihai Caragiu

O TACTICA frecvent utilizata de suporterii infamei legi a uciderii este insinuarea existentei  unei falii intre cei ce se opun exterminarii cainilor strazii si cei ce iubesc copiii. Astfel, multi dintre suporterii numitei legi (supranumita "a lui Ionut") alterneaza la tot pasul (cu o frecventa prea mare pentru a proveni dintr-o atitudine sincera) declaratiile de netarmurita dragoste fata de copii cu strigatele belicoase chemand la actiune nemiloasa si neintarziata a guvernului hingheresc (dar niciodata suficient de hingheresc in opinia lor) impotriva putin norocoaselor (si frecvent abuzatelor) animale ale strazii, relativizand crimele si abuzurile comise de cei ce considera ca si-au descoperit, prin acte groaznice, o chemare civica in materie de implementare a 'eutanasiei'.  Iar jurnalismul galben, atat de raspandit mai nou pe meleagurile carpatine, functioneaza, in relatarile despre animalele strazii, ca o retea de megafoane stridente prin care se instiga la o ostilitate generala si razboi total.

Bineinteles, insinuarile lobby-ului anti-maidanez, imbracat in haina dragostei de om (mai ales cand numitul om se intampla sa fie hingher - oficial sau ‘freelancer’, asta nu conteaza atata timp cat se dovedeste a fi stahanovist in materie de exterminare) continua neperturbate de nimic, in nici un caz de cei care marturisesc o cultura a vietii neciuntita (pentru care dragostea de viata se aplica in mod necesar tuturor colturile Creatiei inradacinata in Logos). Astfel,  suporterii holocaustului prietenilor omului ajunsi in strada sunt intr-o perpetua stare de tagada: pentru multi dintre cei angajati agresiv in politica uciderii, batutul cu pumnii in piept in materie de ordine civica si grija fata de copii si familie reprezenta un mecanism compensator subcontient in reactie la enorma densitate de ganduri de ucidere ce le le consuma neuronii in mod constant.

Insa cum "ucideti-i" nu prea da bine ca PR (in special in tarile civilizate), se incearca alternarea unor metode noi, cu speranta ametirii constiintelor expuse la ororile proiectului ucideri in masa: lumea trebuie sa stea linistita, pentru ca acolo sus exista lingai guvernamentali inzorzonati cu nume ce dau bine la public cum ar fi "responsabilitate civica" (cod pentru iresponsabilitate, cel putin prin expunerea, destructiva pe termen lung, a tinerilor la macabrul acestui macel), "mame pentru mame" (cod pentru "mame pentru ucidere" - care isi folosesc mult prea mult timp facand lobby pentru legea lui Ionut,  si mult prea putin timp pentru adresarea adevaratelor orori din viata copiilor din Romania, care ocupa un loc infam - 1 (unu!) - in clasamentul european al copiilor abandonati, aparent in numar de 40000).

Si, daca asta nu e suficient, se arunca la bataie solutia ultima, cu speranta de a maximiza acceptarea legii uciderii de catre poporul dreptcredincios.  Astfel,  adevaruri profunde legate de credinta sunt aruncate in focul luptei. Acestea variaza de la “Omul este creat dupa Chipul si asemanarea lui Dumnezeu” (implicatia find ca indreptatirea atarna de partea omului si nu a animalelor), cu consecinta ca “sufletul omenesc este mai valoros decat intreg universul material”, la invocarea simbolului de credinta, “Pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire…”  - iarasi, implicatia fiind aici ca Intruparea vizeaza oamenii, si nu animalele (sau, prin extensie, natura). Din pacate, in contextul particular al “crizei maidanezilor”, acestea sunt suspecte din start de luare a numelui Domnului in desert - reflectata in intentia putreda de folosire a adevarurilor adanci de credinta ca unelte, fie de agitatie/propovaduire a uciderii, fie de legitimizarea implicita a celor ce comit acte de abuz impotriva animalelor. Mai mult decat atat, invocarea lor in acest context nu reprezinta catusi de putin argumente valide, in sensul ca acceptarea lor nu atrage dupa sine in mod necesar acceptarea uciderii in masa a cainilor strazii (de abandonarea carora omul este singurul raspunzator). Din contra, se poate argument ca este mai probabil ca acceptarea lor sa conduca la o autentica opozitie crestina in fata chemarilor la participarea in holocaustul maidanezilor. O prezenta autentica a Chipului lui Dumnezeu in om nu inseamna o carte alba pentru un comportament arbitrar vis-a-vis de Creatie, ci mai degraba o pastorire-ingrijire a acesteia in duhul iubirii, fara de care, “nimic nu e”.

Nu orice dezaxat care intentioneaza sa-si testeze propriile “talente” in ale cruzimii, fluturandu-si  sabia, pistolul sau funia, cu balele de anticipare prosteasca risipindu-i-se pe langa colturile gurii in asteptarea primului catel ratacitor care va avea proasta inspiratie sa-i intre in colimator, poate pretinde acoperire in baza “continerii” Chipului lui Dumnezeu. Nimeni nu “poseda” Chipul, iar acesta nu este o comoditate si in consecinta nu poate fi folosit ca “moneda de schimb” prin care sa-ti legitimezi toate murdariile in care te angajezi vis-a-vis de natura, fie acestea in gandire/intentie, in simtire, sau in faptuire. Din contra, o intelegere traitoare a adevarului de credinta legat de Chip si asemanare va arata ca intentia de abuz al Creatiei in orice forma intuneca Chipul si arunca in ridicol orice referinta legitimizatoare ce-L invoca.  

Cu toate ca este un adanc adevar in pronuntarea potrivit careia “toate galaxiile nu se pot compara cu sufletul unui om” (remarca a PF Daniel in Septembrie 2013), putini ar putea sa articuleze aici – elaborand dincolo de clisee - raspunsuri coerent la intrebari ca “de ce nu se pot compara?” sau “care sunt consecintele acestei incomparabilitati?”… Iar misterul frumusetii unice sufletului uman, a luminii transcendente a acestuia, a bunatatii ascunse in adanc, se risipeste in neant (alaturi de frumoasa pronuntare despe suflet tronand peste galaxii  – care devineo  vorba goala) atunci cand persoana umana consimte (in gand/intentie), la desfigurarea Creatiei (care are si ea propria lumina, ancorata in loghii Creatiei - particelele din Logos ce daruiesc temei, ratiune de a fi, oricarei fiinte create).

Nu ma refer aici numai la cei ce maltrateaza, cu o cruzime criminala, animalele strazii, ci in special (parafrazand si adaptand situatiei prezente un pasaj memorabil din C.S. Lewis) la ”birocratii erei manageriale”, la guvernantii si parlamentarii nostri ce-si fac veacul in “birouri curate cu mocheta, bine incalzite si bine iluminate”, din comfortul carora au hotarat, prin Legea 258/2013 (de revansa a bipezilor), s-o puna de-o alianta lucrativa cu mafia hinghereasca.  Aceasta lege a turnat gaz peste deja existentul foc mocnit al unei neaose culturi de abuz si neglijenta in raport cu animalele. In asemenea conditii , “generoasa” oferta facuta maidanezilor (care, evident, nu pot sa o refuze), carora le sunt acordate 14 zile de suferinta in infamele adaposturi de exterminare (conducatorii carora au dezvoltat o alergie crunta la controlul public) pana la ucidere sau adoptie (ingreunata, prin “normele” guvernului hingheresc , pana intr-o zona de absurd birocratic Kafkian) devine praf in ochi, si o palma data romanilor a caror sensibilitate ii face sa rejecteze acest construct legislativ hingheresc. Cu alte cuvinte, legea 258 reprezinta, gratie managerilor vremelnici ai Romaniei, inca o alta piesa (pretins “correcta politic”) intr-un edificiu al cruzimii si nesimtirii umane in raport cu nenorocoasele animale ale strazii.

As incheia cu un mic exercitiu, in care vom zabovi initial la imensitatea cosmosului  si la structurile sale indepartate. Odata ce am stat sufficient de mult cu mintea acolo, la aceasta geografie cosmica de “deep field”, sa ne rotim gandurile, sau imaginatia, la un caine al strazii. Bland si speriat (cel mai probabil), pe o strada sau pe un camp, cu speranta ca cineva il va place si il va sprijini in eforturile sale de a trai… Daca nu vom descoperi , intr-o fulgerare mentala surprinzatoare, un adevarat miracol in “mica diferenta” intre simpla existenta  a maidanezului  si fundalul glacial al cosmosului indepartat, inseamna ca nu avem nici o sansa sa apreciem (sau sa descoperim inteles in) miracolul din “marea diferenta”  intre sufletul omului (pastor iubitor al Creatiei, asa trebuie dupa Chip si asemanare) si numitul covor galactic. Exercitiul se poate repeta, inlocuind maidanezul cu alte finite vii, cum ar fi o albina… un brad… o vanata:  astfel, sa incercam descoperirea miracolului in “cele mici” si prin aceasta sa ne vindecam de impietrirea inimii, prin compasiune si dragoste fata de Creatie.

(sursa: http://mihaicaragiu.blogspot.ro/2014/04/de-la-mic-la-mare-maidanezi-si-galaxii.html)

sâmbătă, 29 martie 2014

Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?


"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației

Starețul Trifon

În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale. 

Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”. 

Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...

C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă. 

Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.

Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea. 

Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura. 

Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire. 

Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”. 
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie: 

„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor. 

Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.

În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”. 

Cu dragoste întru Hristos, 

Starețul Trifon


"What will We Experience in the After Life?" 
Thoughts on the Oneness of Creation

There is no formal doctrine in the Orthodox Church concerning the afterlife for animals, including our pets. Those Fathers of the Church who have expressed themselves on this matter were simply expressing theological opinions that have not become universally accepted, and remain known as "theologoumena" (personal opinion). 

The Church has wisely refrained from pronouncing conclusively regarding the afterlife, for much remains unknown. We will not truly understand what awaits us after this life until we have entered into the afterlife. As Orthodox Christians, we simply accept the Nicaeo-Constantinopolitan Creed, reciting the words, "I look for....the life of the world to come."

By God's grace and our cooperation with this grace, we expect to inherit eternal life. We believe that all beings who have been a part of our lives will also be there. Some of us would even hope, along with C.S. Lewis, that it might be possible Paradise will also include our beloved pets, and even the animals that have contributed in a myriad of ways to our own well being. Would it be possible that the cow that provided milk for our children, and cheese for our table, might one day join us in a Paradise where there is no death and no pain?

C.S. Lewis describes something like this in his book "The Great Divorce" in which a sanctified lady in paradise is accompanied by a myriad of animals as she walks in glory through the fields of Paradise. As I have enjoyed the affection and loyalty of our monastery's wonderful Norwegian Forest Cat, Hammi, it would seem to me a Paradise without this loving little creature, would be wanting. Even the eternal loss of our hens, who've provided us with so many wonderful, fresh eggs, and given me so much delight, as I've watched them enjoying their free range lives, would seem sad to me.

This is simply my opinion, and I look forward to the possibility of meeting with the many beloved dogs and cats whose lives I have shared, over my sixty-eight years. The saints saw animals as creatures of God, created as gifts of God's love, and therefore resisted negligence or indifference when these animals were under their charge.

Saint Paul of Obnora was known to converse with birds, and Saint Seraphim of Sarov made friends with a bear. Saint Anthony the Great had a friendship with a lion. Saint Modestos viewed animals as sublime and mysterious gifts from God, and would often bless the livestock of the faithful - praying for their health and survival and glorifying in the vastness and beauty of all that God made. I myself, for some thirteen years, have blessed our cat Hammi, as I've let him out of the library after his night of sleep.

The traditional lands of Britain, Scotland, Wales and Ireland, all lands of the Celtic peoples, which, until the 11th century were part of the unified Orthodox Catholic Church and whose saints and spiritual life have much to offer the contemporary world, saw all of reality as a single unity. These saints knew, as all of the holy saints of the Church have known, that the wholeness of creation had been torn apart by the sin of Adam, and was restored by the saving act of Christ. In their lives they embodied the restoration of wholeness in creation, whether by communication with angels and spirits, or by kinship with all of the natural world.

Saint Athanasius said, "(God) provided the work of creation also as a means by which the Maker might be known … Three ways thus lay open to them, by which they might obtain the knowledge of God. (First), they could look up to the immensity of heaven, and by pondering the harmony of creation come to know its Ruler, the Word of the Father." Thus, the natural world, seen in the light of Christ, remains a way to know God, that is, a way of salvation.

The oneness of our relationship with Creation is brought to life with the story of Saint Kevin of Glendalough. While standing at prayer in a traditional Celtic monastic position with his arms outstretched in the form of a cross, a blackbird built a nest on his arm and laid her eggs. Saint Kevin, not wanting to disturb her nest, stayed in the position until the eggs were hatched. The saint is said to have stated, "It is no great thing for me to bear this pain of holding my hand under the blackbird for the sake of heaven's king."

In the beginning of the restoration of the unity in the entire fallen cosmos, Christ went out into the desert and "He was with the wild beasts, and the angels served Him" (Mark 1:13). These heavenly and earthly creatures who were destined to become the new creation in the God-Man Jesus Christ were assembled around Him. There is a pointed reference to this restoration in the life of St Isaac of Syria, when he wrote:

The humble man approaches wild animals, and the moment they catch sight of him their ferocity is tamed. They come up and cling to him as their Master, wagging their tails and licking his hands and feet. They scent as coming from him the same fragrance that came from Adam before the transgression, the time when they were gathered together before him and he gave them names in Paradise. This scent was taken away from us, but Christ has renewed it and given it back to us at his coming. It is this which has sweetened the fragrance of humanity.

In other words, the state of likeness to God in Christ to which he had risen enabled him to be with the wild beasts just as Adam was in his naming of them. And, I suspect the reason pets are so important to we humans is that they aid in our journey into the restoration of kinship between two different parts of creation. Our pets become like all the animals were in the beginning, when Adam was charged with naming them. 

When the human can lie down with the cat, or the dog, or the chicken, (to paraphrase Isaiah) we aid the advancement of the Kingdom just a little, work to recreate Paradise just a little, and so give new meaning to such menial tasks as cleaning out the chicken coop, or the litter box. 

Finally, as one of my favorite bishops said, "Animals were with Adam and Eve in Paradise, so why on earth wouldn't they also be in Heaven (Metropolitan Kallistos Ware)?"

With love in Christ,

Photo: Hammi in one of his more relaxed modes.


sâmbătă, 22 martie 2014

Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Oameni si animale în Împărătie - de Robert Flanagan

de Robert Flanagan
Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

Se povesteste despre o călugărită ortodoxă din Rusia secolului al XIX-lea că odată, grădina i-a fost răvăsită de niste animale. „De ce-ar trebui să mă tem? De fiarele sălbatice?” a fost reactia ei. Le-a vorbit animalelor, iar de atunci încolo, nu i-au mai deranjat lotul de legume. Relatări asemănătoare există despre Sf. Serafim, care s-a împrietenit cu un urs, precum si despre alti sfinti din regiunile traditional ortodoxe.
În acest articol, ne vom uita la câteva relatări venite din regiuni care nu sunt considerate în mod curent ca traditional ortodoxe: Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda – tările popoarelor celte, care, până în secolul al XI-lea, au făcut parte din Biserica sobornicească ortodoxă si ai căror sfinti si viată spirituală au mult de oferit lumii contemporane.
O trăsătură caracteristică sfintilor din regiunile celtilor este faptul că ei priveau universul real ca pe o unitate, a cărei integralitate fusese sfărâmată prin păcatul lui Adam si apoi restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin modul lor de viată, acesti sfinti întruchipau restaurarea acestui întreg al Creatiei, fie prin comunicarea cu îngerii si duhurile, fie printr-o trăire de înrudire cu toată lumea naturală.
Această trăsătură a sfintilor celti are un caracter cu totul ortodox. În minunatul său tratat „Despre întrupare”, Sfântul Atanasie spune: „(Dumnezeu) a oferit lucrarea Creatiei si ca pe un mijloc de cunoastere a Ziditorului… Astfel, a asternut trei căi înaintea oamenilor, prin care ei pot dobândi cunoasterea lui Dumnezeu: (mai întâi), pot să privească la imensitatea cerului si, cugetând la armonia Creatiei, să ajungă să-i cunoască Domnul — Cuvântul Tatălui.”
Apoi, Sfântul Atanasie spune că această cale nu era suficientă si că, „încovoiati sub plăcerile vremelnice si sub înselările si amăgirile duhurilor rele, oamenii nu si-au ridicat capetele către Adevăr”. Însă, chiar dacă lucrurile stau asa, lumea naturală, văzută în lumina lui Hristos, rămâne o cale de a-L cunoaste pe Dumnezeu: respectiv, o cale de mântuire.
Din lumea naturală face parte, bineînteles, si regnul animalelor. Animalele ne sunt familiare fie ca animale de companie, fie în grădini zoologice, iar întâlnite în sălbăticie, ne pot provoca teama. Reactiile noastre sunt extrem de diverse, în functie de locul în care le întâlnim. Acest fapt este, cu sigurantă, o caracteristică a „lumii acesteia” - un loc în care cel rău, duhul învrăjbirii este cel care domină. Este izbânda lui de fiecare dată când ne sare inima din piept când un soarece traversează podeaua, când un liliac zboară prea jos deasupra capului nostru, noaptea, sau când ne ciupeste un tântar.
Există o relatare despre Sfântul Kevin din Glendalough. Stând la rugăciune în picioare, într-o pozitie monahală folosită des de călugării celti – cu bratele întinse larg, în formă de cruce, o mierlă a venit si si-a făcut cuib si si-a depus ouăle în el, pe bratul sfântului. Pentru a nu tulbura ouăle, Sfântul Kevin a rămas în această pozitie până când au iesit puii din ele. La un moment dat, un înger a venit la el si i-a poruncit să pună capăt canonului. Sfântul a răspuns: „Nu este o nevointă mare pentru mine să îndur această durere, de a-mi tine mâna sub această mierlă, de dragul Împăratului cerurilor”. Această unitate, acest sentiment de a fi una cu ordinea creată – ordinea creată a lui Dumnezeu – răzbate din multe relatări despre sfintii celti. Este aceeasi unitate care străluceste si în relatarea despre călugărita din Rusia, mentionată la începutul acestui text.
Însă aici intră în joc mai mult decât această simplă cooperare cu Creatia. Este vorba si de armonia pe care animalele însele o aduc sferei umane. Sfântul Cuthbert din Lindisfarne avea o altă practică, frecventă printre monahii celti: aceea de a se ruga în apă, până la subtiori, adesea pentru durate mari de timp. Se spune că într-o zi, un alt monah s-a dus să vadă cum anume stătea Sfântul Cuthbert la rugăciune. După ce l-a privit timp îndelungat cum stătea în apă, monahul l-a văzut cum a iesit si s-a întins pe mal – moment în care două vidre au iesit din apă, suflându-i la picioare si încălzindu-i trupul cu trupurile lor.
Avem aici un semn care marchează începutul restaurării unitătii întregii Creatii căzute. Aceasta este călătoria lui Hristos în pustie: „Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice si-L slujeau îngerii” (Marcu 1:13). Fiintele ceresti si pământesti, menite să devină noua Creatie întru Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, sunt adunate în jurul Lui. Există o referite punctuală la această restaurare, în viata Sfântului Isaac Sirul. El scria următoarele:
Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el si se lipesc de el, ca de Stăpânul lor, dând din coadă si lingându-i mâinile si picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – este aceeasi mireasmă pe care o avea Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fata lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o si ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulceste mirosul oamenilor.
Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relatia cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Acesta poate fi motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru oameni. Ele sunt un semn al noii Creatii, al restaurării rudeniei dintre două părti diferite ale Creatiei. Cu unul sau două (sau mai multe!) animale în casă, omul are în fată atât o icoană (o reprezentare) a raiului, cât si a Împărătiei lui Dumnezeu, fiecare din noi fiind chemati să ne numim animalele, la fel cum a făcut si Adam si să trăiască în comuniune cu ele, fără frică. Acesta este un mod prin care se poate spune că animalele noastre ne simt mirosul în prospetimea lui – sau, s-ar putea spune, ne simt mireasma pe care o avea Adam înainte de cădere.
Ca să-l parafrazăm pe Isaia, când omul poate locui împreună cu pisica, sau cu câinele, sau cu hamsterul, sau – Doamne-ajută – cu sarpele, noi adăugăm un pas mic către către Împărătie; lucrăm un pic la recrearea raiului si dăm astfel un nou înteles sarcinilor mai putin poetice cum ar fi curătarea tăvitei cu nisip.

marți, 11 februarie 2014

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

“Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”.

luni, 6 ianuarie 2014

TOP BLOG 2013 ales de RO-THEORIA: Sfintii si animalele

"In opinia RO-THEORIA, cel mai bun blog al anului 2013 este:
Sfintii si animalele
Motivatia selectiei: acest blog, "Un blog despre dragostea și purtarea de grijă a Sfinților Părinți față de animale", in conjunctie cu pagina corespunzatoare de Facebook (Sfinti Parinti iubitori de animale) ofera un raspuns crestin ortodox adecvat, documentat, si de o necesitate urgenta (chiar providentiala) in contextul avalansei de abuzuri la adresa animalelor in 2013 intr-o tara in care 86% se declara crestin ortodoxa!

Blogul Sfintii si animalele risipeste astfel ignoranta, naivitatea, aberatiile sau strategia propagandistica (dupa caz) a celor ce incearca sa ascunda sau macar sa minimizeze abuzurile la adresa animalelor prin asimilarea crestinescului "chip si asemanare" cu un cec in alb care ar legitima puterea discretionara a omului  vazut de facto ca si "Despot al Creatiei", caruia Creatorul i-ar oferi, chipurile, o... imunitate (gen "thumbs up") in perpetuitate vis-a-vis de orice fel de actiune.

Multumita blogului Sfintii si animalele, care ofera un solid "contraargument pentru cei care se exprima in favoarea uciderii cainilor maidanezi invocandu-L pe Dumnezeu ca fiind de partea lor", "legea uciderii" se vadeste a fi imposibil de sustinut cu argumente crestine.

Felicitari, si mult succes.

Mihai Caragiu, admin RO-THEORIA"


Multumim mult, Mihai Caragiu!

duminică, 22 decembrie 2013

Puteti comanda icoane

Doriti o icoana pictata pe sticla cu Sfantul Modest, ocrotitorul animalelor? Sau cu alt sfant ocrotitor al animalutelor? Puteti face o comanda Mariei aici sau la adresa ei de mail doar_eu_yy@yahoo.com . O icoana cu Sfantul Modest pictata ca cea din imagine este 130 de lei.




In imagine este Fram, pisoiul Mariei, si icoana cu Sfantul Modest pictata de Maria ca multumire adusa sfantului pentru ca l-a vindecat pe Fram. (cititi istoria aici ihttp://smecherulfram.blogspot.ro/2013/01/fram-fost-foarte-bolnav-dar-s.html )

vineri, 20 decembrie 2013

Cuviosul Gherman de Alaska, Făcătorul de Minuni – 13 decembrie

Părintele Gherman hrănea păsările cu pește uscat, iar acestea se adunau în stoluri dimprejurul lui la auzul chemării sale. Sub chilia sa viețuia o hermină. Nimeni nu se mai putea apropia de ea după ce încetase a fi pui, Starețul singur însă o hrănea cu mâna sa. „Nu era aceasta o minune?”, spune ucenicul său, Ignatie.
De asemenea, l-au văzut pe Părinte hrănind urși. Dar atunci când Părintele Gherman s-a stins, toate păsările și animalele au plecat; chiar și unele din soiurile din grădină au încetat să mai dea rod chiar dacă, ține să spună Ignatie, cineva se îngrijea în mod deosebit de aceasta.
(cititi mai mult aici http://www.pemptousia.ro/2013/12/proslavirea-preacuviosului-gherman-de-alaska-facator-de-minuni-al-intregii-americi/?st=animale)

Monahul Augustin din chiliile Filotheului, Sfântul Munte Athos

Părintele Paisie mi-a povestit odată despre un ascet pe care l-a cunoscut mai demult, părintele Augustin. Acesta era rus de neam. La început a trăit într-o Mănăstire din ţara lui. Acolo călugării îşi câştigau existenţa pescuind. Cu banii dobândiţi din vânzarea peştelui, îşi cumpărau cele de trebuinţă.
Odată, iarna, după un pescuit cu mai mulţi fraţi, părintele Augustin a primit poruncă să rămână la râu ca să dreagă mrejele. În apropiere locuiau muncitori cu familiile lor. O femeie, văzându-l pe părintele Augustin, împinsă de diavol, s-a apropiat, dorind să-şi împlinească cu el poftele trupului. El, îngrozit de gândul la păcat, s-a gândit: „Mai bine mă înec decât să-mi întinez trupul şi să-l întristez pe Dumnezeu”. Şi, dintr-o dată, s-a aruncat în apa îngheţată a râului cu capul în jos. Văzând Dumnezeu jertfa lui şi râvna pentru a-şi păstra curăţia, l-a scăpat în chip minunat. A ieşit din apă tras de o putere nevăzută şi stătea în picioare pe undele râului. Când a văzut femeia această minune şi-a venit în fire. A cerut iertare de la părintele Augustin. El a iertat-o, a sfătuit-o spre pocăinţă şi mântuire şi s-a întors la Mănăstire. Stareţul, văzând că părintele Augustin se primejduieşte în acea Mănăstire, l-a trimis în Sfântul Munte, unde s-a aşezat la o chilie lângă Mănăstirea Filotheului. Aici a fost tuns schimnic şi a avut multe roade duhovniceşti.
A dobândit atâta har şi simplitate, cum puţini reuşesc. Compătimea cu întreaga zidire: cu oamenii, cu animalele, cu păsările, cu plantele şi chiar şi cu diavolul … Priveghea şi postea mult. De aceea, vrăjmaşul îl supăra adesea. Chilia sa era deschisă pentru toţi. Cine voia ceva intra şi lua fără binecuvântarea lui. De aceea părintele Augustin rămânea adesea fără cele mai de trebuinţă lucruri. Totuşi nu se neliniştea pentru că avea încredere în Dumnezeu. Mâncarea lui obişnuită era pâinea prăjită, fără ulei. Când era dezlegare la ulei, făcea pe pâinea prăjită o cruce cu o pană muiată în ulei.
Iubea foarte mult animalele. Se întrista când vedea că oamenii le încarcă cu poveri grele şi că le bat. De aceea, a îngăduit în curtea chiliei să-şi facă sălaş toate animalele, fie sănătoase, fie bătrâne şi bolnave. Pe sine se neglija cu desăvârşire. Toată ziua avea ca ascultare să adune hrană pentru măgăruşii lui. Asta era cea mai mare bucurie a sa. Adesea spunea cu dragoste: „măgăruşii mei, catâraşii mei …”.
Într-o seară, pe când se ruga, a venit diavolul să-l tulbure. Părintele l-a întrebat: „De ce necăjeşti făpturile lui Dumnezeu?” În acelaşi timp i-a dat diavolului o lovitură de la lipit de perete. Diavolul a plecat ruşinat, dar Părintele Augustin şi-a continuat privegherea de noapte întristat că l-a lovit pe diavol. Toată noaptea l-a durut inima de întristare. Cum s-a luminat s-a dus la duhovnicul lui şi şi-a spovedit „păcatul.” Duhovnicul s-a mirat de marea lui simplitate şi l-a sfătuit părinteşte. Nu i-a dat canon şi i-a îngăduit să se împărtăşească. Părintele Augustin s-a mirat de îngăduinţa duhovnicului şi, de bucurie, nu a mai putut să doarmă în acea seară. A spus rugăciunea lui Iisus toată noaptea slăvind pe Dumnezeu că nu l-a certat duhovnicul.
Când s-a dus să se împărtăşească, pentru multa sa simplitate şi nerăutate, Dumnezeu a prefăcut Sfânta Euharistie în gura lui în carne şi sânge. El plângea de bucurie. S-a întors în chilie şi, căzând în genunchi, îi mulţumea Domnului. Atunci Preabu­nul Dumnezeu i-a mai hărăzit o binecuvântare: lumi­na nezidită l-a înconjurat şi l-a pătruns şi pe dinăuntru. De atunci, citea noaptea fără felinar. Capul îi strălucea ca un bec electric şi toată noaptea era ca ziua pentru el.
Când a îmbătrânit, părinţii Mănăstirii l-au rugat să vină lângă ei ca să-l îngrijească. El, gândindu-se la măgăruşii lui, nu voia să meargă: „Cine o să aibă grijă de ei?” Părinţii au hotărât, în cele din urmă, să aducă şi măgarii în Mănăstire. Pe părintele Augustin l-au instalat în bolniţa Mănăstirii, unde se mai aflau şi alţi bătrâni. Pe toţi, Părintele Augustin îi întrecea în virtute, iar prezenţa lui i-a incomodat pe mulţi. De ce? Aproape zilnic, părintele Augustin primea vizite cereşti ale diferiţilor Sfinţi, îngeri sau ale Maicii Domnului. Se ridica din pat, li se închina, şi-i chema şi pe ceilalţi bătrâni, zicând: „fraţilor, sculaţi-vă repede. A venit Maica Domnului, puneţi-i metanie. Aprindeţi tămâie. Au venit şi Sfinţii Apostoli, îngerii! De ce staţi aşa?” Le făcea viaţa insuportabilă. Unii credeau că a înnebunit şi făceau răbdare. Numai foarte puţini şi-au dat seama ce comoară aveau lângă ei.
Trăind încă de aici împreună cu Sfinţii şi cu îngerii, a adormit cu cuvioşie şi a fost îngropat în Mănăstirea Filotheu.
Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005