Din Viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos - Despre tăurașul sfântului

Din Viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos despre tăurașul sfântului:

"Neavând putinţa din pricina marii depărtări să meargă ades la Lavră şi să facă drumuri în oraş, fericitul şi-a făcut rost de un tăuraş negru pe care-l călătorea în sfântul lăcaş şi dădea, trecând prin oraş, pe la mănăstirea Bratski. Mai înainte însă de a vă vorbi despre tăuraş, trebuie să vă povestesc de unde a apărut... el. Atunci când pe fericitul a venit să-l viziteze Ivan Katkov (acelaşi negustor de vite din Podol care îi dăduse şi calul în vremea petrecerii sale în mănăstirea Bratski), acesta, după ce s-a spovedit şi i-a povestit fericitului despre treburile sale, a pomenit şi de un tăuraş tânăr pe care îl căpătase, foarte nărăvaş din fire.
-„Am cumpărat, batiuşca, un tăuraş. M-am gândit să-l opresc pentru mine, dar nu ştiu ce să fac cu el: a înnebunit vita cu totul, se repede la toţi cu coarnele. Vreau să-l tai, dar mi-e milă”.
-„Dă-mi-l mie…
-„Dumneavoastră?…Doamne miluieşte, dar nici nu poţi apropia de el! Câţi oameni nu a schilodit deja…”
-„Nu-i nimic…îl deprindem noi cu smerenia…”
-„Dar cum aşa…”
-„Foarte simplu…Apropie-te de el şi spune-i: Ei, tăuraşule! De acum nu mai eşti al meu, ci al părintelui Teofil. Pregăteşte-te să mergi la el în ospeţie…”
S-a făcut întocmai. După întoarcerea acasă, s-a apropiat de tăuraş, a repetat cuvintele pe care i le spusese fericitul iar tăuraşul, care până atunci pufnea şi se purta ca o fiară, s-a făcut blând ca un miel: a început să se gudure cu supuşenie şi să lingă mâna stăpânului. Atunci un lucrător i-a petrecut o frânghie în jurul coarnelor şi către seară, tăuraşul a fost încartiruit în Kitaiev, la părintele Teofil.
Primind tăuraşul, fericitul şi-a meşteşugit o teleagă mică şi la îndemână în spatele căreia şi-a aranjat o gheretă acoperită din pânză, şi a început să călătorească prin oraş în „echipaj cu boi”.Fericitul nu se aşeza niciodată cum trebuie, ci de-a-ndărătelea, cu spatele la bourean, şi fixând de teleagă un analog mic, se lăsa pe genunchi şi citea iubita lui Psaltire. Iată însă ce era uimitor: tăuraşul nu avea nici un fel de hăţuri, nici vizitiu, ci numai jugul, şi ghicind parcă voia stăpânului său, fără nici un fel de strigăte şi îndemnuri, îl ducea pe fericit acolo unde avea trebuinţă: fie în Podol, în mănăstirea Bratski, fie în Sfânta Lavră. Şi atâta era de isteţ, se spune, că nu o lua peste pietre, ci îndată ce vedea un muşuroi, vreo groapă sau vreun şanţ, ocolea neîntârziat, pentru a nu-l zdruncina pe bineplăcutul lui Dumnezeu…
De ce să ne minunăm că făptura necuvântătoare i se supunea fericitului fără să fie nevoie de bici, iar dobitocul cel sălbatic s-a făcut blând şi ascultător ca un miel înaintea lui? Pentru ce animalele sălbatice sunt aşa cumplite pe pământ? Din pricina cruzimii obiceiurilor omeneşti. Aduceţi-vă aminte de viaţa pe care o aveau în Rai protopărinţii noştri. Toată făptura însufleţită vedea în faţa lor chipul luminos al Dumnezeirii, şi fiarele cele mai cumplite, simţind minunata bună mireasmă a acelui chip, îşi plecau cu smerenie capul înaintea lui Adam. A păcătuit omul neascultând porunca lui Dumnezeu – îndată s-a întunecat în el şi chipul Dumnezeirii, iar făpturile necuvântătoare au încetat să-l mai cunoască şi să i se supună. Buna mireasmă a chipului a fost înlocuită de putoarea patimilor, şi omul însuţi s-a asemănat cu dobitoacele lipsite de înţelegere. Neascultarea sa faţă de Dumnezeu a fost pedepsită prin neascultarea făpturilor pământului faţă de el, iar omul însuşi a ajuns să se teamă de fiarele care cândva i se plecau la picioarele lui…Sfinţii însă, prin ascultarea lor faţă de poruncile Dumnezeieşti, au înnoit în ei chipul Dumnezeirii şi au reprimit darurile harului Domnului, au strălucit cu lumina şi curăţia de la început. De aceea şi fiarele cele mai cumplite, simţind iarăşi în om buna-mireasmă a curăţiei celei dintâi, au devenit ascultătoare faţă de el ca nişte miei blânzi. Acest fapt care este dovedit prin multe întâmplări din vieţile sfinţilor, poate fi întărit şi prin pilda pomenită mai sus; căci ce nu fac iubirea şi virtutea?… Să ne întoarcem însă la povestirea noastră."

"Mulţi îşi amintesc de acest tăuraş care nu stătea de obicei legat, ci se plimba prin curtea fericitului. Se spune că avea un instinct aproape suprafiresc şi putea simţi fără greş caracterul celor care veneau la părinte pentru binecuvântare: pe unii îi întâmpina neprietenos şi războinic, iar cu alţii se purta prietenos lăsându-i să treacă spre chilia fericitului.
În afară de iubirea şi compătimirea faţă de dobitoace şi păsări, părintele Teofil mai avea însă şi alte obiceiuri şi apucături."